Adriana Ungureanu 
Peisajul autohton al Franței din finalul secolului al XIX-lea cuprindea o serie de instituții particulare, pensioane sau case de educație, conduse de femei, atât laice, cât și religioase, care ofereau programe educaționale tinerelor fete. Clientela era de origine burgheză și solicita tot mai mult ridicarea nivelului cultural, în condițiile în care costurile anuale pentru nivelul primar ajungeau până la suma de 1000 de franci pe an, în regim de internat. Cum numărul femeilor care doreau să se instruiască a devenit tot mai mare (între 1855 și 1880, dintr-un total de 33616 de diplome, 72% au fost obținute de femei, adică de un număr de 24171), a crescut numărul pensiunilor educative, care au migrat din zonele centrale ale orașelor, spre periferie, dezvoltându-se continuu. În acest peisaj școlar feminin, foarte puțin coordonat de către stat, anumite stabilimente dominante au lansat dezbateri politice pentru a continua educația feminină la un nivel superior. Dintre acestea, cea mai bună reputație o aveau cele înființate de pe vremea lui Napoleon, la începutul secolului XIX, prin Legiunea de onoare. În anul 1880, aceasta conducea trei case de educație în Paris, două fiind coordonate de maici și unul de femei laice. În stabilimentul condus de femeile laice erau educate fiicelor de ofițeri de rang înalt și acesta este cel care propune primul, direct, crearea unui sistem secundar dedicat fetelor (echivalentul gimnaziului din zilele noastre). În ciuda reputației de care se bucura acest stabiliment, de model în educație, doar celor din ”casta” Legiunii de onoare li s-a permis continuarea studiilor, iar programa implementată urma a fi inspirată din cea de la Sorbona. Aceasta din urmă a adoptat-o în 1867, prin decizia ministrului Instrucțiunii publice de atunci, Victor Duruy, și cuprindea cursuri ce se desfășurau pe durata a șase luni (în perioada caldă a anului) ce erau menite să completeze cunoștințele de la nivelul primar cu anumite materii împrumutate de la școlile de băieți. Aceste cursuri s-au bucurat de un succes considerabil, numărul materiilor a crescut în următorii ani, iar perioada de studiu a ajuns până la trei ani peste ciclul primar. Programa cuprindea franceza, istoria și geografia, științele (aritmetica și geometria, chimia, fizica, zoologia și botanica), apoi puțină literatură latină și arte frumoase. Cursurile erau susținute de profesori celebri ai momentului, devenind un model de inspirație pentru mai toate instituțiile care educau fete în acea vreme.
În condițiile acestei oferte educaționale, în 1880 se înființează primul Colegiul privat dedicat fetelor, intitulat ”Sevigné”, al cărui scop era de a acumula cultură și în timpul perioadei de iarnă, acoperind aproape întregul an, țintind să pregătească fetele pentru bacalaureat, fiind primul liceu care împrumută programa propusă școlilor de băieți. Își deschide porțile oficial în data de 3 noiembrie 1880, în strada Condé numărul 10, din arondismentul 6, cu șapte săptămâni înainte de a fi adoptată legea propusă de Camille Sée, la 21 decembrie 1880, prin care s-au înființat oficial colegiile și liceele de fete. Mesajul acestui liceu aducea în prim plan viitoarelor femei importanța rolului lor social, nu doar cel familial.
Colegiul ia naștere prin subscripție privată, care reprezenta 30 000 de franci, o sumă considerabilă în acel moment. Între 1881 și 1883 beneficiază de subvenții de la ministerul de resort de 3000 franci în total. Taxa era de 525 – 600 franci pe an și nu era suficientă pentru a acoperi cheltuielile, întrucât, fiind la început, numărul de 79 de eleve nu putea susține această afacere, mai ales că o parte dintre eleve se retrăgeau (abandonau) pe parcursul anului.
Întrucât situația economică a liceului nu era deloc stabilă și optimistă, în anul 1883 s-a schimbat conducerea, directoare devenind doamna Mathilde Salomon, în vârsta de 46 de ani, ce poseda nu doar experiență educațională consistentă (de 18 ani), cât mai ales un simț al afacerilor moștenit din familie (de origine evreiască), dar și exersat prin practică. În viața ei a existat un moment în care banii obținuți ca învățătoare nu-i erau suficienți și atunci a migrat spre zona afacerilor comerciale, pentru a-și asigura traiul. În timp, această experiență s-a dovedit utilă și a gestionat liceul cu succes până în anul 1909. Doamna Salomon și-a justificat longevitatea profesională, nu doar prin talentul de a atrage eleve, cât mai ales prin stilul prin care a creat soluții pentru a solidifica renumele liceului. Mai mult, talentul de a crea relații benefice a propulsat-o în elita societății culturale, bucurându-se de o apreciere generală și de imaginea unui profesionist desăvârșit.
Pentru a suplini lipsa elevelor, această doamnă a creat cursuri de seară pentru viitorii profesori de gimnaziu, oferind atestate care confereau încredere acestora pe piața educațională; apoi, convinge ministerul de resort să acorde câțiva ani la rând ajutor financiar de 1500 franci pe an pentru a asigura cursuri de limbi străine, precum și multe alte subvenții obținute la nivel local. Reputația liceului a crescut în timp, astfel că abia din 1903 ajunge să atingă numărul de 150 de eleve, suficient cât să marcheze începutul unei perioade lipsite de griji financiare, cifra crescând de atunci an de an.
Meritul acestei doamne este acela de a diferenția oferta educațională pe grupe de vârstă; până atunci, se preda aceeași materie indiferent de vârstă. Astfel, a creat un curs pregătitor pentru fetele de la șase la opt ani, bazat pe metoda Froebel (bazată de jocuri, utilizată în Germania din acea vreme); un curs elementar pentru tinerele fete între 8-14 ani; curs pregătitor pentru cele care doresc să devină învățătoare (16-18 ani); cursuri speciale de literatură, istorie, engleză și germană. Fiecare curs era organizat în câte două ședințe pe săptămână, timp de un semestru și costa 25 de franci pe lună.
Metodele sale erau inovatoare și insistau mult pe libertatea spiritului, punând accentul pe limbi străine, nu pentru a obține notă mare la examene, ci pentru a propulsa fetele să le folosească în cariera lor, să se realizeze în viață.
O altă particularitate a acestui liceu constă în studiul economiei domestice la un nivel științific, dar rămânând în dimensiunea tipică a învățământului feminin.
Este important de menționat că în decursul celor 26 de ani cât s-a aflat în conducerea liceului, Mathilde Salomon este autoarea principală a opt propuneri de reformă a învățământului (din cele 15 câte au fost în total) valabile până în zilele noastre.
Cum spuneam în articolul trecut, am descoperit istoria liceului datorită Iuliei Hasdeu, care a fost elevă acolo. Din păcate, copila nu a fost martora succesului pe care directoarea sa l-a marcat, retrăgându-se de la școală la începutul anului 1884. Acest fapt reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său în data de 8 martie, dar se întâmplase cu ceva timp înainte, motivând că a fost victima unor nedreptăți, care i-au lăsat ”o durere de cap nebună, însoțită de tuse și de durere-n inimă”.
Din corespondență reiese că plătea o taxă de 525 franci pe an – în afara costurilor legate de șederea ei și a mamei ei la Paris – adică minimul menționat și în cartea care face referire la viața doamnei Salomon. Iulia păstrează legătura în timp cu foști profesori și colege, astfel află cât a fost de regretată de ceilalți, inclusiv de doamna directoare. Și-a continuat studiile acasă, prin pregătire particulară care depășea mult taxa școlară, ținând cont că părinții ei își doriseră profesori renumiți și deci costisitori.
Istoria colegiului continuă până în zilele noastre și va fi povestită data viitoare! Deocamdată este de reținut cât de important este talentul managerial al celui menit să conducă. Apoi, dincolo de afacere, se regăsește ideea de educație de calitate, inovatoare, iar dincolo de aceasta, sustenabilitatea economică este o condiție esențială ca totul să existe. Succesul se clădește doar cu bunăvoință, înțelegere și suport; când este de anvergură, istoria îl păstrează, iar timpul îl scoate la iveală.
Sursa: ”L’école des jeunes filles Mathilde Salomon” – textes réunis par Jacques Prevotat et Jean-Pierre de Giorgio sous la direction de Jean-Pierre de Giorgio – Presses universitaires de Rennes (2017)
