Adriana Ungureanu 
Săptămâna trecută am avut ocazia unei discuții interesante cu un producător american de origine română ce fabrică produse cosmetice cu nano-componente și care dorește să organizeze o conferință dedicată antreprenorilor unde se va dezvolta problema gestionării afacerilor în condiții de criză economică. Dincolo de actualitatea subiectului (în condițiile în care ne paște o criză în curând) îmi spunea că oricât se dovedesc românii de șmecheri și de creativi, nu se pricep deloc la afaceri și s-ar impune o educație de acest gen. I-am răspuns amuzată că românul – cu foarte mici excepții – oricât ar învăța și oricât l-ar instrui cineva, nu este născut pentru afaceri. Drept argument i-am adus seria de conferințe, seminarii și cursuri oferite de universități, firme ori persoane individuale, ale căror rezultate nu par să conducă spre un mediu de afaceri prosper, pentru că la noi succesul rareori ține de talent, cât mai ales de conjunctură și de asociere la diverse zone de influență, iar prosperitatea începe odată cu statul. ”Dar au fost de foarte slabă calitate!” mi-a răspuns indignat. ”Un bun pretext pentru organizatori să-și dezvolte ei propriile afaceri și să ceară bani pe cursurile lor, fără să transmită nimic esențial!” a continuat. Recunosc, are mare dreptate, numai că eu îmi dau seama că de fapt tot ceea se vede în mediul de afaceri românesc (inclusiv în cel care pretinde că instruiește) este rezultatul unei mentalități care nu are legătură cu crearea de plus valoare, cu urmărirea unor obiective și aplicarea unor comportamente corecte, etice, care să conducă spre obținere de profit, fără a avea sentimentul că cineva este fraierit. Mai în glumă, mai în serios, interlocutorul meu s-a născut în România, într-o familie de machidoni, adică o minoritate cu prestigiu în zona afacerilor și probabil acesta a fost norocul său de antreprenor. La sfârșitul întâlnirii, mi-a împrumutat câteva numere recente ale revistei ”Inc. – The magazine for growing companies” dedicate antreprenorilor, pentru care i-am mulțumit, sperând să-mi fie de folos în scrierea unor articole.
Odată ajunsă acasă, le-am răsfoit cu interes și am descoperit teme care la noi ar părea de domeniul istoriei sau al SF-ului, de genul: ”cum am ajuns să creez o companie de miliarde de dolari?”, ”am pornit afacerea de la …. și în prezent am adus-o la ….”, ”de la start-up, în câțiva ani am ajuns la zeci de angajați”…. În toate revistele nu se pomenește despre multinaționale, ci despre antreprenori și afacerile lor. Problematica abordată este atât de diversificată, scrisă într-un limbaj simplu, autentic, nu întotdeauna elogios, iar experiențele negative sau chiar eșecurile sunt asumate public, fără paravan și fără a fi descrise doar în culori optimiste, ci în mod echilibrat; articolele acoperă o gamă diversă de studii de caz, cum se gestionează dezvoltarea și cum se impune disciplina organizațională, cum se formează educația de a urmări obiectivele, cum se elaborează strategii de marketing, cum se îmbină viața personală cu afacerile, cum au fost gestionate situații de criză aparent fără soluții, apoi cum și-a găsit fiecare locul pe piață, astfel încât să se detașeze de concurență. Am mai constatat că în America afacerile împrumută din personalitatea celor care le conduc, însuflețindu-le, indiferent câți oameni ajung să fie implicați.
Odată închisă revista, după ce am trăit sentimentul unei lumi care m-a absorbit cu totul în ea și care mi-a permis să visez, încerc să revin cu picioarele pe pământ și văd de ce nu se întâmplă toate cele citite, în România. La noi afacerile din presa dedicată sunt prezentate sub formă de publicitate mascată, fără să surprindă realitatea într-un mod autentic. Explicația este acceptabilă, când la noi totul este la limita supraviețuirii, în presă devine poveste de succes. Altfel, s-ar așterne o liniște apăsătoare, ori ar fi plin de vaiete și văicăreli sau pur și simplu nu am mai avea despre ce discuta.
La noi, ca să dea bine în statistici, antreprenorii sunt laolaltă cu multinaționalele și așa ajungem ca mediul privat să domine cam 95% din ceea ce reprezintă economie în România.
Celebra statistică prin care peste 4 milioane de angajați din mediul privat și peste 400 000 de PFA-uri (persoană fizică autorizată) îi susțin pe cei peste 5 milioane de pensionari, 4 milioane de copii (prin alocații) și 1 milion de șomeri și asistați sociali, precum și o bună parte din cei peste 1 milion de angajați la stat, pare să nu provoace prea mari neliniști românilor, cu excepția unui grup mic de oameni luminați.
Eu trăiesc într-o țară în care privatul este ”dat dracului că are” și acesta are menirea să-l susțină pe cel care nu are. Este oare cineva capabil să gândească soluții pentru ca privații ăștia să-și permită o dezvoltare sănătoasă? Realitatea demonstrează că nu se dorește sub nicio formă! Câți antreprenori își mai permit să poată povesti, precum americanii, ”am pornit de la această cifră de afacere și acum m-am dezvoltat atât de mult încât pot da liniștit la stat să-și țină angajații, pensionarii, copiii și paraziții sociali”?
Povestea creșterii economice corelată cu o conjunctură economică nefavorabilă internațională stă în spatele îngrijorării persoanei pe care am întâlnit-o săptămâna trecută. Pe lângă aceasta, mai sunt oameni de bună credință care se preocupă serios de această problemă.
Antreprenorii, dacă nu lucrează cu statul, nu se pot dezvolta, abia supraviețuiesc în condițiile precare de piață, în care unul îl blochează pe celălalt, ca apoi legile și taxele să îi sufoce. Creatorii autentici de plusvaloare n-au timp și nici condiții pentru afaceri de succes, iar plagiatul este și în afaceri, ca în mediul academic, un cunoscut sport național. Multinaționalele nu prezintă garanția unei existențe veșnice, iar investiții străine nu mai pot fi ademenite în condițiile actuale, când nu avem mare lucru de oferit. Pare că am avea destinul de popor de angajați, numai că nu avem unde să ne angajăm, pentru că sunt prea puțini angajatori. Mediul universitar economic de stat, supradimensionat de reprezentanții ”serviciilor”, politicieni și ”specialiști” aparenți își joacă rolul cu măiestrie: unii pozează indiferența, alții se asociază cu cei care implementează măsurile aducătoare de dezastru, fără să-și asume niciunul postura de creatori ai acestora, iar alții joacă prost rolul de libertarieni, deși n-au creat în viața lor nimic mai mult decât ce le-a cerut angajatorul, adică statul.
Nu-mi permit să compar cele două lumi de afaceri, americană cu cea românească, pentru că am învățat că nu e corect să compar mere cu pere. Dar și pentru că e corect să cred în proverbul ”De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”.
