Adriana Ungureanu 
Recent, m-am întâlnit cu un prieten implicat de ani buni în politică și îmi spunea că, indiferent cine va veni la putere, tacticile și practicile de a forma grupuri de influență, cu repercursiuni grave asupra economiei naționale vor fi mereu aceleași. Când un astfel de grup, ce gravitează în jurul unui partid de guvernământ, își diminuează forța odată cu pierderea poziției de lider, se creează un loc care va fi ocupat de ”paravanele” următorilor însărcinați cu guvernarea.
Ba mai mult, m-a invitat să cercetez istoria țării din ultimii 150 – 200 de ani (exceptând cei 50 de ani de comunism) și să constat că problemele României și ale românilor au fost exact aceleași pe care le avem și în zilele noastre, iar comportamentul guvernanților sau al poporului nu s-a schimbat nicicând. În ciuda acestei realități, viața merge înainte, cu necazurile și bucuriile fiecăruia, în acest colț frumos de pe pământ, râvnit de toată lumea, pe nume România.
Pornind de la acestă invitație de bun simț, mi-am și imaginat, în timp ce-mi vorbea, că cercetarea mea ar impune un studiu în profunzime a cronicilor vremii, relatate fie sub forma unor cărți, articole de tot felul, jurnale, reviste. Apoi mi-am dat seama că literatura din orice domeniu de activitate cuprinde o mare bogăție de informații istorice descrise cel mai bine în proză, dar vremurile și-au pus amprenta și în poeziile celor marcați de evenimentele istorice, de patriotism, de vitejii neamului, de clasele sociale, completând armonios temele clasice care îi inspiră de obicei pe slujitorii condeiului.
Revenind la invitația prietenului meu de a redescoperi că românii au dus-o dintotdeauna prost, mi-a venit chiar atunci o idee: cum ar fi să descopăr felul în care a fost consemnată situația economică a țării în poezii? Și iată-mă la treabă! La prima vedere, constat că, exceptând poeziile care fac referire la polaritatea dintre ”săraci” și ”bogați”, dintre ”slugi” și ”împărați”, aproape orice din ceea ce există îi inspiră pe poeți, mai puțin economia. Pe Internet există câteva poezii create recent de poeți încă în viață, dar conținutul lor îmi pare, pe bună dreptate, la fel ca domeniul abordat: anost. Recunosc că investigația este abia la început, sortarea o realizez după criterii care definesc condițiile economice ale unui fenomen, chiar dacă uneori se suprapun mesaje politice cu tentă naționalistă (știm foarte bine că peste tot economia și politica sunt perfect legate). Munca o estimez destul de stufoasă, iar rezultatele puține, dar pe măsură ce voi identifica poezii (scrise oricând în afară perioadei comunismului), nu doar simple versuri, le voi așeza într-o ordine cronologică și, din când în când, le voi împărtăși, spre amuzamentul cititorilor LDA.
Aș începe cu două poezii mai puțin cunoscute, scrise de Bogdan Petriceicu Hasdeu. În prima este descrisă cu ajutorul imaginilor plastice legătura intrinsecă dintre sărăcie și muncă, iar în cea de-a doua se pune accentul pe spaimele tradiționaliste față de ”veneticii” care lovesc cu ”peatră” și ”ciomag” subminând prin furt bunul mers al țării. Vă invit să le descoperiți!
SĂRĂCIA
Sărăcia cea flămândă
Ca pușcasul stă la pândă,
Cu cocoșul ridicat:
Dintr-un deget o mișcare,
Glonțul zboară cu turbare
Și vânatul a picat!
Munca tare, munca deasă,
Numai dânsa nu mă lasă
Zbuciumându-mă să pier:
Tocmai astfeli altădată
O cămașă ferecată
Apăra p-un cavaler!
Dar junia mea, o Doamne,
Face loc zbârcitei toamne:
Bătrânețele-au sosit!
Zile reci și fără soare,
Ca un negru șir de cioare
Pe cadavrul părăsit!
Munca geme și suspină
Și se roagă la odină,
Invalid neputincios,
Care după lungi campanii,
Când apar din nou dușmanii
Fără voie cade jos.
În zadar ca mai-nainte
Îmi azvârl trudita minte
Colo-n sferele de sus:
Ea se-nalță o bucată,
Și s-afundă desperată,
Ca lumina în apus!
Totuși, surdă la durere,
Lumea strigă, lumea cere,
Lumea strânge birul ei!
Dându-i spirit pentru pâine
Ea-ți dă oase ca la câine:
Schimb de cărnuri și idei
Și de ți-a săcat izvorul,
Te turtește cu piciorul,
Scuipă ca-ntr-o cârpă rea;
Căci pe lume n-o atinge
Că fitilul, ce se stinge,
Ars-a numai pentru ea!
Sărăcia cea flămândă
Stă ca un pușcaș la pândă,
Cu cocoșul ridicat:
Dintr-un deget o mișcare,
Glonțul zboară cu turbare
Și vânatul a picat!
(poezie publicată în Columna lui Traian, an I, nr. 14, 20 aprilie 1870)
***
LA ROMÂNIA
Purtând pe trup înfipta gheară
Și-n suflet drojdii de venin,
De zece ori sărmana țară,
Rămasă-n voie la străin,
De-abia putând să mai respire,
Mereu lovită de călăi,
De ce te plângi c-a ta peire
Își vine de la fii tăi?
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
Trecut-au vagabunde gloate
Prin ospătosul tău ogor,
Și ți-au lăsat în urmă toate
Gogoși de vierme rozător!
Un venetic îți dă cu peatră,
Îți dă un altul cu ciomag,
Primiți la masă și la vatră
În loc să zacă lângă prag!
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
Ei nu-ți sunt fii. Privește-i bine:
Cunoaște-ți laptele din sân
Și din năpârcele străine
Alege puiul de român!
Nu blestăma victima frunză,
Ci scutur-o de negrii gâzi:
În foi să nu se mai ascunză
Cumplita droaie de omizi!
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
Deschide cronica străbună
La anii marilor nevoi,
Când soarta fulgeră și tună
Potop și flacără pe noi:
Să vezi c-acea grozavă ciumă,
Ce-n veci de veci te-a otrăvit
Și-acuma iarăși te sugrumă,
E veneticul înfiit!
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
Românul geme-n bătătură
Pe când străinii chiuesc
Și urlă cântece de ură,
Sugând pământul românesc!
Iar tu, o scumpă Românie,
Tu nu știi singură ce zici,
Lovind pe fii-ți cu mânie
În loc să bați pe venetici!
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
Sunt mulți românii prin cătune,
Sunt mulți ca stelele din cer,
Dar norul greu când îi supune
Luceferii în ceață pier!
Sunt mulți românii în tot locul,
Sunt mulți ca floarea din grădini,
Dar nu s-a dezvălit bobocul
Împiedicat de mărăcini!
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
De vrei să scapi duioasă rază
A mii de stele românești,
Tu norul ce le-nmormântează
Din cerul țarei să-l gonești!
De vrei să smulgi plăpânda floare
Din buruieni și din scăieți,
Tu fă curând un loc la soare:
Hai dară la plivit, băieți!
O nu și nu, iubito mamă!
Acei ce roabă te-au trădat
Prin furtișag români se cheamă,
Mânjind un nume uzurpat!
(poezie publicată în revista ”Columna lui Traian”, an II, nr. 21/83, 31 mai 1871)
