Adriana Ungureanu 
”Astăzi la ora 2, resturile pământești ale domnișoarei Iulia Hasdeu vor fi pornite de la casa părintească spre Cimitirul Șerban Vodă” – anunța România Liberă din data de 2 octombrie 1888. A doua zi, 3 octombrie, același ziar revenea cu alte amănunte de la tristul eveniment, descriind o înmormântare impresionantă pe ultimul drum al poetei însoțită de cortegiu, de la Mihai Vodă (reședința familiei), trecând pe Calea Victoriei, prin fața Universității. Corpul poetei a putut fi observat de mulțime, fiind expus pe un catafalc alb împodobit de cununi și tras de patru cai albi.
Acest moment a rămas consemnat în istorie nu doar prin știrea difuzată, ci mai ales prin ceea ce a urmat. Doi ani mai târziu s-a construit monumentul funerar care, conform declarațiilor lui Hasdeu-tatăl, ar fi fost realizat după indicațiile stricte transmise de fiica sa din lumea ei. Dincolo de ocultism – pe care Eliade îl definea ca fiind ”literatura disperării” – monumentul în sine este o bijuterie arhitectonică de necontestat, care și-a adus propria contribuție la faima cimitirului sus-menționat, alături de multe alte nume celebre, asemuindu-l cu Montmartre din Paris.
După 129 de ani de când Iulia a plecat la îngeri, mormântul arată superb; se remarcă atât prin monumentul care încă mai seamănă cu ceea ce scrie în Sic Cogito a lui Hasdeu, cât și prin gardul încărcat de simboluri, dar care nu mai corespunde întocmai descrierilor din lucrarea mai sus-amintită, prin faptul că soclul este crăpat, gata să se sfarme la prima mișcare seismică, prin papirusurile care s-au fisurat și prin cei doi porumbei rămași, restul fiind furați.
Acest loc de veci este impresionant prin ceea ce se vede, dar mai ales prin ceea ce se poate descoperi în interiorul lui. Pentru că imediat la intrare se pot deschide ușile mormântului și oricine ar dori să ”șadă” cum invită mesajul de pe monument sau să zăbovească alături de familia Hasdeu, ar putea contempla mesajele inscripționate pe pereții de marmură, dacă acestea n-ar sta să cadă. Este ceva nemaivăzut, un loc unic pe pământ, ce degajă atâta emoție, încât merită atenția cuvenită, chiar dacă face referire la încheierea socotelilor cu viața, invocă speranța dincolo de moarte.
De-a lungul anilor s-au găsit oameni inimoși care să-și ofere sprijin în renovarea monumentului funerar, dar numai o parte din inițiative au fost aprobate, întrucât cimitirul permite mici retușuri doar la gard, nu și la monument, acesta necesitând aprobări speciale, iar procedurile sunt atât de greoaie, încât descurajează întregul demers. În final, cei binevoitori renunță, iar autoritățile ignoră intenția lor cu desăvârșire.
”Cei de la Asociația (omonimă) sunt singurii care se preocupă și fac câte ceva la mormânt! În rest, nimeni nu face nimic la niciun alt mormânt! Este păcat, avem un muzeu în aer liber, dar nimănui nu-i pasă! Așteaptă probabil să se dărâme tot ca să înțeleagă ce au pierdut!” afirmă șeful cimitirului. Montmartre românesc arată încă foarte frumos, dar este foarte șubred.
Pentru că economia își găsește locul chiar și în cimitir, fiecare restaurare de monument funerar cere timp și mai ales bani. Operele de artă rezistă în timp, numai că necesită atenție și o îngrijire pe măsură. Cum lucrul nefăcut la timpul potrivit se răzbună, s-ar putea să ne trezim că mica noastră oază de istorie, rămasă încă neatinsă de vremuri, să se dărâme sub ochii noștri.
Autoritățile, pe bună dreptate, spun că nu au bani nici pentru cei vii, darămite pentru cei morți.
Așa cum spunea Iulia în Jurnal Fantezist ”poporul român are un respect profund în fața morții”, probabil că indivizii, asociațiile, firmele s-ar putea descurca dacă autoritățile s-ar arăta dispuse la o cooperare. Din păcate, la noi e cam așa: cine are voință, nu prea are putință, iar reciproca rămâne la fel de adevărată.
Pentru că am pășit spre anul aniversar 130 de când spiritul Iuliei luptă pentru a rămâne cunoscută în contemporaneitate, anul viitor ar fi un bun prilej să fie pomenită, poate mai mult ca oricând, din două motive: în calitatea sa de scriitoare română în limba franceză, cu prilejul Anului Francofoniei; apoi, este foarte puțin cunoscut faptul că Iulia a scris crâmpeie de idei adunate într-un jurnal (Jurnal Fantezist) în care făcea referire la viitor, prezicând printre altele marea unire: ”Regele României a avut totdeauna, până în 1904 – o epocă de glorie și veșnic memorabilă în care toate provinciile românești au fost reunite – …” (Jurnal Fantezist – Iulia Hasdeu, p. 148). În contextul celebrării Marii Uniri, Iulia merită să fie menționată alături de toți cei care au contribuit prin idei, năzuințe și fapte la întemeierea ei.
Un popor care își respectă istoria, îi respectă și pe făuritorii ei, iar aceștia trebuie slăviți dincolo de mormânt sau chiar acolo.
