Primăvara

Te-am aşteptat fără să te mai sper,
Căci nu ştiam dacă mai pot să te întâmpin.
În fiecare an, un cer mai greu
Mi-apasă peste neuronii roz strivindu-i.

Aceştia, responsabili cu ţâşnirea bucuriei,
Au devenit amnezici, paralizaţi de frică,
Şi nu mai pot conta pe ei ca să-şi aducă-aminte
Unde-au pus cheia rotativă potrivită.

Azi însă tu ai apărut din nou, împodobită
Cu flori, miresme, oameni mulţi în parcuri,
Râsete de copii zburdând voioşi pe iarbă
Pe rochia ta cea verde ţesută din lumină.

Iar eu am reuşit să ies tiptil din casă
Fără să-mi sperii locatarii roz din creier
Care s-au pus până la urmă în mişcare
C-un ancestral reflex de supravieţuire.

Stau şi privesc, pe-o bancă, simţind cum se dislocă
Din inima-mi bătrână sloiuri întregi de gheaţă
Pe care navighează urşii polari din basme
Rămaşi la mine-n suflet de prin copilărie.

Revin încet la viaţă în crudul sanatoriu
Percep o mică parte din agitata scenă
Sunt încă spectatorul retras în a sa lojă
Mirându-se în sine c-a mers din nou la teatru.

Îţi mulţumesc, frumoaso, că m-ai împins la joacă
Descătuşându-mă de mine şi de a morii roată
Pe care-o-nvârt ca un ocnaş, de dimineaţa până seara
Uitând că cerul e albastru şi că orgoliu-i disperarea!

Imagine de Beatrice Anghelache