Demonul amiezii

S-a întâmplat ceva ce nu te aşteptai să se-ntâmple

În plină zi, la amiază, sub umbra scurtă

A copacului plantat din dragoste

Spre o mare iubire

Dintr-o dată, nimic nu a mai fost ca înainte

Pământul ţi-a fugit de sub picioare

Şi ai rămas să pluteşti într-o lume

Profund inconsistentă

Priveşti în gol, la fumul focului care se stinge

Cu tot cu păduri, recolte şi oameni

Căci nu mai poţi dansa, nici cânta

Pentru nimeni

Până una alta, ţi-a fost lăsată vederea

Restul simţurilor sunt mărinimos deconectate de creier

Ca îngrijire paliativă în aşteptarea armistiţiului cotidian

Al somnului

În schimb, ţi se dă dezlegare la viaţă în vise

Atunci când poţi uneori să mai faci conversaţie

Cu câte-un Spectru ori Nălucă – eventual

Dragoste

Cu buzele arse, crezi că nu mai ai nimic de pierdut

Tocmai ţi-ai şters cu mâna de pe frunte

Ultimul strop din puterea de a o lua

De la capăt

Demonul amiezii nu se îndură de tine, ci te păstrează în viaţă

Te-mbrăţişează şi te sărută, distilându-şi otrava

Amintindu-ţi că moartea-i rezervată doar unor Prinţi

Sau Prinţese

Ţie, nemuritor de rând, ţi-e dat calvarul fără de sfârşit

Ani lungi, neterminaţi, încremeniţi sau dezlânaţi

În soarele năucitor de fierbinte ce-ţi muşcă

Inima

Dacă ar exista vreun leac anume, s-ar şti, dar nu există

Decât arma pe care ţi-o fabrici cu propriile mâini slăbite

Pentru a te lupta cu El, zi de zi, atunci când vine

În vizită

Să presupunem însă că-L vei învinge

Nimic nu-i mai puţin sigur şi nici mai mult de dorit

O speranţă violentă îţi umflă pieptul, înmugurindu-te

În pustiu.

Imagine: Beatrice Anghelache, acrilic pe pânză