Autoportret

Se va fi terminat, mai e puţin

N-am înţeles nimic din toată-această viaţă

Plăceri, ambiţii, suferinţă, chin

Un şir prea lung de-alunecări pe gheaţă.

O bilă albă, alta neagră, de mărgele

De gâtul meu se tot agaţă, în neştire

Un colier pe fiecare an de zile

Un lanţ de obligaţii şi mistere.

De unde vin şi unde mă îndrept nu mai contează

M-am întrebat mereu ca să evit deriva

Acuma ştiu că nu voi afla niciodată

Pe valuri sunt, care în jos şi-n sus valsează.

Visez victorioasă-n vârf să poposesc o vreme

Dar muntele-i miraj în mijloc larg de mare

Sap fără de răgaz albastre brazde efemere

Ar câmpul mişcător care mă înconjoară.

În urma mea, curând, nimic nu mai rămâne

O vanitate-n plus sau minus, tot deşartă.

În goana după tot ce n-are preţ pe lume

Am rătăcit pe căi nescrise pe vreo hartă.

Sunt o carenă de vapor fără escală

Transport prin lume un popor de alge

Voi fi ajuns la capăt de călătorie

Abia când farul va fi strălucit în noapte.

Oprită într-un port fără de nume

Voi şti că totul s-a sfârşit, pe nevăzute,

Când ancora va fi străpuns ca o săgeată

Strat după strat de apă – carne vie.

Imagine: Beatrice Anghelache, acrilic pe pânză