Călin Vlasie1. Poezia are viaţa ei psihică din moment ce este generată de un psihic uman.
„Psihicul“ poeziei nu este egal însă cu psihicul poetului sau al societăţii.
,,Psihicul“ poeziei se supune unei legităţi specifice.
2. Maşinismul a exercitat o influenţă constantă şi extremă în gîndirea poetică modernă (a ultimei sute de ani).
Maşinismul provoacă o modificare a realităţii materiale, a relaţiilor umane şi a psihologiei individului.
Se manifestă o obsedantă distincţie între eu şi în-afara-eului, între natura intimă, naturală, şi natura exterioară, străină, destructivă, artificială; maşina, cu tot ceea ce ea implică, provoacă o scădere a rezistenţei psihice şi fizice a omului, îl aduce în situaţii de stres, îl denaturalizează, îl dezobişnuieşte de el însuşi (de ceea ce de atîtea generaţii era pregătit), îl dezadaptează, iar această evoluţie „nenorocită“, sub stea sauriană, este proporţională cu intensificarea şi diversificarea inimaginabilă a progresului tehnic.
Individul uman reacţionează printr-un torent de negaţii, în spiritul reînviat, extremist şi anacronic, al lui J.J. Rousseau, ceea ce pentru artă (şi poezie) se traduce prin idei ca: inadaptabilitatea, alienarea, exaltarea primitivismului, moartea artei, apocalipticul.
Poetul modern se retrage într-o conştiinţă confortabilă, contemplativă şi meta-istorică.
Poezia modernă este de aceea profund lirică, iar limita maximă o cucereşte avangardismul prin accentuarea apocalipticului, a dezintegrării, a incontrolabilului, prin coborîrea kilometrică în eu.
Poetul modern se găseşte într-o situaţie dificilă şi penibilă, psihismul său, la fel de vechi ca şi al strămoşilor săi de acum zece mii de ani, este total nepregătit să întîmpine, să înţeleagă, să suporte psihic şi fizic o realitate nouă.
Eul poetic modern (cu punct de plecare în romantism) se află într-o pasionantă şi obositoare, în fond dramatică, stare de criză, nemaiîntîlnită în epocile precedente care au cultivat idealul armoniei.
În schimb, modul imagistic este condus la polul superior al maximei deschideri asociative.
Poezia modernă realizează o evoluţie a limbajului poetic şi o involuţie a eului spiritual prin accentuarea individualismului de tip renascentist pînă la paradoxala anulare a acestuia (vezi în special concepţiile filozofice şi sociologice postbelice: G. Marcel, R. Guardini, M. Horkheimer, Th. W. Adorno, J. M. Domenach, D. Bell etc.).
Între rousseauism şi impersonalitatea paradisurilor artificiale se întrevede o similitudine flagrantă: şi într-un caz şi în celălalt se produce un autoexil din realitate, o plonjare în meta-istorie.
3. Momentul actual al poeziei (post-moderne, din moment ce D. Bell vorbeşte despre o societate „post-modernă“, sau, cum spune Carlos Bousoño, „post-contemporană“) este începutul unui viitor obligat să-şi redefinească psihologia, concepţia şi structura.
Maşinismul, cu toate implicaţiile sale în psihismul general şi în evoluţia lirică extremă a poeziei, încetează de a mai radicaliza conştiinţele.
Mai mult ca oricînd se resimte o umanizare a creaţiei tehnice şi a proceselor inter-comunicaţionale.
Maşinismul se transformă în maşinitate (C. Noica), artificialul devine natural (ca în visul avangardiştilor), naturalul „vechi“ se integrează în „noul“ natural.
Poate că evoluţia anatomică a creierului, cum ne asigură specialiştii, a atins limita maximă, dar nu şi psihismul uman care, alimentat de trăit, este practic nelimitat.
