Călin Vlasie7. Poeţii moderni nu au făcut decît ca printr-o exploatare maximă a potenţelor psihice (vezi mai ales implicaţiile psihologiei abisale în primele decenii ale secolului XX) să inoveze în latura limbajului poetic, pe cînd poetul post-modernist se află într-o situaţie oarecum opusă: prin exploatarea maximă a potenţelor poetice deja create încearcă să inoveze în latură psihică.
Poetul modern este logocentric, poetul post-modernist este psiho-centric.
Primul este ocupat mai mult de modul cum se comunică, al doilea de ceea ce se comunică dar fără a neglija cîştigul la care a ajuns primul.
8. Curentele avangardiste de la începutul secolului XX, fără excepţie, deşi diferit, atacă forma în avantajul informalului.
Din păcate acest informal este lipsit de coerenţă.
Poezia trebuia să devină psihologică, în concepţia avangardistă, dar forma propusă, prin negare absolută (căci şi negaţia formei e o formă), ne apare, la distanţă, penibilă.
Post-modernismul reuşeşte ceea ce avangardismul a intuit doar: să aducă poezia în acel punct în care disponibilităţii formale să îi corespundă un conţinut psihologic adecvat noului umanism.
Post-modernismul este un psiheism.
9. Fiecare poet modern notabil are credinţa că face o poezie nouă încît noutatea a devenit o condiţie minimă.
Nu anunţa Rimbaud că „o poezie nouă trebuie să aibă o Formă nouă“? (Fireşte, nu demolăm principiul literalităţii specific poeticii moderne.)
Şi iată că acum această comandă, cîndva un viitor, a devenit un loc comun.
Noutatea poate fi obţinută „artificial“ (la calculator), graţie unui program bine conceput.
Dacă în ultima vreme şi de acum înainte ştiinţele tind către aplicativ, către psihologie adică, şi poezia trebuie să devină psihologică.
Nu doar de o formă nouă are nevoie poezie (,,energia“ formelor s-a cam consumat – a mai spus cineva), cît în primul rînd de un psihic nou, deopotrivă al poetului şi al lumii, dar mai ales al poeziei înseşi, un psihic în mişcare.
(Text apărut în revista „Caiete critice“, nr. 1-2/1986)
