Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei (1986) – 2

4. Maşinitatea creează sentimentul acut al participării, al impli­cării şi al personalizării generoase.

Maşinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează printr-o prea accentuată individualizare, obligă la conservare instinctuală a individului şi a speciei.

Maşinismul declanşează şi întreţine războiul eului împotriva altui eu.

Maşinitatea topeşte prea individualul eu şi prea lăbărţatul ei, în­tr-un tu calm, rezolutiv, integral; sunt devine fiind, ca şi eşti, ca şi este, iar fiind aparţine unui prezent deopotrivă trecut şi viitor.

5. Trăim într-o lume a produselor creierului uman, dar aceste pro­duse sunt preponderent materiale, concrete.

Primitivii, anticii de asemeni, trăiau într-o lume a produselor cre­ierului uman, dar acele produse erau preponderent spirituale (zeităţi, ritualuri, magie), trăiau însă cu conştiinţa unui Tot, a unei integralităţi, bineînţeles în felul lor.

După două mii de ani de „eră a noastră“, am cîstigat războiul rea­lităţii materiale şi am pierdut, în schimb, conştiinţa integralităţii; este ceea ce spiritul post-modern încearcă să realizeze, desigur cu alte mij­loace, într-un alt sens şi cu o cu totul altă dispoziţie.

6. Poezia post-modernistă se detaşează de modernismul contempla­tiv şi ultra-liric.

Este poezia unui epic impur, neevocator, ea „gîndeşte“ epic şi „simte“ liric, foloseşte adică aceeaşi recuzită imagistică dar pentru a revela structura unui alt tip de construcţie psihică.

Impuritatea nu rezidă doar în stratul formal, ci mai ales se ex­primă la nive­lul conştiinţei, conştiinţa care guvernează poezia este epică.

Vechiul ,,eu liric“ devine, oricît de paradoxal ar părea, un „eu epic“, un eu necontemplativ, participativ, implicat, integral.

Acest eu poetic este expresia lui tu şi a lui fiind.

Noua poezie îşi dezvoltă sensibilitatea ei proprie nu printr-o simplă comutare, ci printr-un minuţios examen intelectual şi teoretic.

Acest tip de poezie preia, într-o formă sau alta, sugestia structu­rală pe care a inventat-o cinematograful; ea are ca şi filmul un subiect, secvenţe-cheie, actori; această poezie, epică în esenţă, comunică ceva, sentimente în mişcare, sentimente care au şi „inimă“ şi „creier“, şi pen­tru a face „subiectul“ mai trenant include secvenţe lirice; „actorii“ sunt modurile psihice ale eului poetic; şi desigur nu exclude avantajul mu­zicii şi picturii.