Poezie și psihic (1980-1985) – 5

36. „Singurătate, doamne!“ – aşa se sfârşea fiecare zi şi începea întunericul.

37. Evoluţia omenirii este o trecere întortocheată de la creierul pulsând în mână la un creier revărsat în întreg trupul, când ştiinţa şi arta, desigur şi poezia, dizolvate sunt în lume şi în lumesc.

38. În adolescenţa dintâi ai gândit o stranie epopee cu un rege autohton Ordessos sau Vumbal care pierzându-şi libertatea poporului său a mers în pribegie să cerceteze Omul şi Babele. Omul era un fel de sfinx, iar Babele un fel de sibile sau preoţi încercuiţi de puritate şi înţelepciune.

Ai scris ceva dar nu mai ştii ce s-a făcut cu lucrarea.

Îţi pare extraordinară acum dorinţa ta de a te exprima epic şi esenţial, poate chiar mai mult, de a avea simţ mitologic.

Era ceva magnific de naiv, dar definitiv pentru intuiţia ta.

39. Dacă în spatele ochilor mei ar fi viitorul, atunci acest viitor ar privi în locul vederii mele.

Dinapoia ochilor mei este însă creierul meu pe care nu-l pot percepe, ci doar gândi: o masă caldă de neuroni ca mici lasere? sublimul „eu însumi“? epicentrul spiritului meu?

Sunt un individ, un punct care va trebui să se umfle în câţiva ani cât un cerc cu un diametru de două milioane de ani, poate de kiloani; o repetare, o concentricitate pe care n-o pot cuprinde: muşchi repetând muşchi, oase repetând oase, sânge repetând sânge, o fosforescenţă gânditoare repetând o fosforescenţă gânditoare…

O abstracţie.

40. Sunt atâtea lucruri veşnice care ar trebui să raţioneze!

41. În poezie ca şi în gândirea comună încă se crede că „sediul“ sentimentelor s-ar afla în inimă, iar „sediul“ ideilor în cap.

Încurcătura se datorează faptului că, indiferent de grad de cultură şi inteligenţă, psihicul este imaginat cu greu, probabil dintr-o judecată „sănătoasă“ că tot ceea ce este poate fi perceput nemij­locit prin simţuri. Un mod perpetuat al localizaţionismului popular. O explicaţie facilă, comodă şi la îndemâna oricui.

Sentimentele şi gândirea nu există separat, sunt produsele cele mai de preţ ale simţurilor, creierului şi societăţii şi exprimă viaţa lăuntrică a individului, personalitatea sa, ecuaţia sa psihică.

În cazul poeziei încurcătura apare când se desparte net aşa-zisa poezie „pură“, „cerebrală“, de aşa-zisa poezie „de inspiraţie“, „sentimentală“, „leneşă“ – eroare generată mai mult de universurile şi codurile poetice particulare.

În realitate există doar poezie şi pseudo-poezie, poezie riguros construită şi poezie haotică (fără nici o lege de construcţie), poezie rezistentă la fluctuaţiile de gust ale epocilor şi poezie efemeră, poezie a viitorului şi poezie a momentului.

Inspiraţia şi cerebralitatea sunt fenomene complementare şi nu opuse ale actului poetic.