Călin Vlasie95. Brusc mi-am dat seama că sunt o individualitate, că am adică amintiri care mă dirijează, tot aşa cum sforile păpuşarului animează Păpuşa-Eu.
Aveam 24 de ani şi atunci a fost ultima seară a adolescenţei mele.
Mi-am amintit zile în şir apoi de cel care fusesem până la
19 ani; la acea vârstă a trebuit să plec în lume din casa părintească, din oraşul în care crezusem că mi-am trăit toate experienţele.
Faptul uluitor revelat în acea noapte a fost că nu-mi puteam explica lunga amnezie, de aproape 6 ani! cum putusem uita ce se petrecuse cu mine până la 19 ani?
La puţin timp m-am întors acasă şi primul lucru făcut a fost să caut prin manuscrise mai vechi, din acel timp; aşa am redescoperit un ins viu care trăise intens şi care caligrafiase un număr considerabil de pagini cu poezie, proză, teatru, meditaţii, jurnal, traduceri, conspecte.
Dar mi-am mai amintit şi altceva: insul acela arsese într-un moment de disperare tot ceea ce creierul său se muncise până la
18 ani; rămăsăseră doar producţiile din anul 19; suficient însă pentru a reface structura minimă a unei individualităţi relansate brusc din anul 24; acei 6 ani îi pierduse însă pentru totdeauna.
Cu timpul, apoi mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în actul creativ, fireşte amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi, a te regăsi mai ales atunci când te afli într-o stare critică extremă (aşa cum mă aflam eu până în acea seară norocoasă; timp de 6 ani nu mai fusesem capabil să scriu nimic acceptabil şi personal şi eram pe punctul de a renunţa definitiv).
Este firesc: dacă individul uman ar reţine absolut totul, fără să uite nimic (idee cunoscută 95. Brusc mi-am dat seama că sunt o individualitate, că am adică amintiri care mă dirijează, tot aşa cum sforile păpuşarului animează Păpuşa-Eu.
Aveam 24 de ani şi atunci a fost ultima seară a adolescenţei mele.
Mi-am amintit zile în şir apoi de cel care fusesem până la
19 ani; la acea vârstă a trebuit să plec în lume din casa părintească, din oraşul în care crezusem că mi-am trăit toate experienţele.
Faptul uluitor revelat în acea noapte a fost că nu-mi puteam explica lunga amnezie, de aproape 6 ani! cum putusem uita ce se petrecuse cu mine până la 19 ani?
La puţin timp m-am întors acasă şi primul lucru făcut a fost să caut prin manuscrise mai vechi, din acel timp; aşa am redescoperit un ins viu care trăise intens şi care caligrafiase un număr considerabil de pagini cu poezie, proză, teatru, meditaţii, jurnal, traduceri, conspecte.
Dar mi-am mai amintit şi altceva: insul acela arsese într-un moment de disperare tot ceea ce creierul său se muncise până la în psihologie), creierul său „ar exploda“ în 24 de ore şi, chiar dacă nu atât de repede, el n-ar mai putea înainta în nici un chip, căci informaţiile l-ar reţine ca un nisip mişcător.
Tot astfel în poezie: propria poezie poate să te reţină ca un nisip mişcător.
O altă semnificaţie: acea revelaţie a mea m-a făcut să înţeleg că, atâta vreme cît nu ai conştiinţa propriei tale istorii personale, viaţa şi creaţia sunt haotice, întâmplătoare, străine, formale; în acea seară a anului 24 mi-am dat seama că am o istorie care mă stăpâneşte ca un Dumnezeu.
Poetul trebuie să uite în permanenţă propria poezie şi întorcându-se la propria sa istorie continuă să poată crea altceva; dincolo de nisipul mişcător al circumstanţelor formale se desfăşoară95. Brusc mi-am dat seama că sunt o individualitate, că am adică amintiri care mă dirijează, tot aşa cum sforile păpuşarului animează Păpuşa-Eu.
Aveam 24 de ani şi atunci a fost ultima seară a adolescenţei mele.
Mi-am amintit zile în şir apoi de cel care fusesem până la
19 ani; la acea vârstă a trebuit să plec în lume din casa părintească, din oraşul în care crezusem că mi-am trăit toate experienţele.
Faptul uluitor revelat în acea noapte a fost că nu-mi puteam explica lunga amnezie, de aproape 6 ani! cum putusem uita ce se petrecuse cu mine până la 19 ani?
La puţin timp m-am întors acasă şi primul lucru făcut a fost să caut prin manuscrise mai vechi, din acel timp; aşa am redescoperit un ins viu care trăise intens şi care caligrafiase un număr considerabil de pagini cu poezie, proză, teatru, meditaţii, jurnal, traduceri, conspecte.
Dar mi-am mai amintit şi altceva: insul acela arsese într-un moment de disperare tot ceea ce creierul său se muncise până la suprem Simţul Poetic, specific profesiei, energizat de influxurile unei istorii personale.
De aceea: problema „sincerităţii“ în poezie este în fond o chestiune de racordare a schemelor formale la fluctuaţiile istoriei personale şi nu invers.
Formele se schimbă pentru că istoria personală se schimbă.
De aceea: poezia se naşte atâta vreme cât ciclul poetic al istoriei personale nu s-a încheiat – astfel îmi explic de ce un Rimbaud sau un Ion Barbu au scris doar până la o vârstă, preferând, dintr-o maximă conştiinţă poetică, alte cicluri de experienţă (nepoetice) ale istoriei lor personale în locul repetiţiei sau autopastişei (ca la Nichita Stănescu de exemplu).
De aceea: poezia modernă, în general, inovează preponderent în latura formală (personală şi finită, limitată), subordonând latura psihică (impersonală şi infinită, nelimitată) – se comportă impersonal faţă de situaţii personale.
Cazul lui Rimbaud şi cazul lui Ion Barbu nu sunt deloc accidente, ci consecinţă firească şi posibilă a unei poetici potrivit căreia ciclul poetic al istoriei personale înseamnă noutate formală personală şi limitată: încetând noutatea formală, încetează şi poezia.
Poezia nouă, actuală şi viitoare, procedează invers: inovează preponderent în latura psihică (personală şi finită, limitată), subordonând latura formală (impersonală şi infinită, nelimitată) – se comportă personal faţă de situaţii impersonale; încetând noutatea psihică, încetează şi poezia.
96. O poezie ale cărei ultime două versuri mi-au sucit ani de‑a rândul înţelegerea:
„Când aduce blonda Liză
Socoteala unei vedre,
Universul cristaliză
Hexacontetraedre!“
Vreo „ocazională“ a lui Ion Barbu?
„Ermetismul“ ultimelor două versuri este uluitor de modern.ntre aceste texte a apărut în revista „Argeş“ între 1983-1985)
Poezia se cheamă Cristalografie (!), e datată „1879“ şi e scrisă în prima limbă a poeziei româneşti: Mihai Eminescu!
(Cea mai mare parte dintre aceste texte a apărut în revista „Argeş“, între 1983-1985)
