71. Ea intră în cabinetul meu; dominată de cuvinte şi gesturi; venea de undeva dintr-un unghi pe care aş fi dorit să-l pipăi, să-l cercetez, să-l cunosc.
Se roti din sine în faţa celor două oglinzi mari, coloane compacte topite în pereţi, şi se izbi cu ochii de acea planşă (albastru pe alb) a creierului omenesc, cred nevăzută şi nebănuită niciodată până în acea clipă.
Afară ningea, o uriaşă sinapsă, accentuând izolarea şi insolitul; planşa aceea albastră părea turnată, sudată, plantată în zidul alb.
„Vezi – îmi spuse cu o grabă uluitoare – aş vrea să fiu ca şi creierul ăla, să fiu ca un creier, da, să fiu ca un creier.“
„De ce?“, i-am întrerupt brusc uluirea, surpriza, poate spaima, poate o revelaţie a unui surprins absolut.
„Nu ştiu, dar aş vrea să fiu ca şi creierul ăla, mă înţelegi? Tu trebuie să mă înţelegi, că de-aia eşti ceea ce eşti, ca să mă înţelegi pe mine, măcar tu să mă înţelegi.“
72. Poezie a realului, poezie a irealului.
Realizare şi irealizare.
73. Sunt momente când simţi că rămâi suspendat direct în veşnicie, suspendat de propria ta gândire.
Totalitară şi unic mod de a te surprinde dincolo de propria ta existenţă imediată.
Să simţi mai ales că nu eşti singur şi că în jurul tău sunt o sumedenie de forme neînsufleţite care te sprijină pe tine, Inspectorul Însufleţit, aşa cum coala imaculată de hârtie sprijină forme negre de tuş.