Poezie și psihic (1980-1985) – 10

65. Există o clipă, sigur există, când aşteptând într-un loc din care poţi observa în linişte curgerea unei străzi în plină zi, ai sentimentul, poate certitudinea, că te afli dinaintea unor lucruri, fenomene şi fiinţe veşnice şi neschimbătoare.

66. Dacă unui copil care abia învaţă limba şi îşi structurează limbajul i se spune „baz“ în loc de „floare“, atunci copilul va spune şi el „iată baz“, iar „floare“ i se va părea fără de înţeles, auzul lui verbal nefiind obişnuit a-l decodifica (cu condiţia însă ca toţi membrii grupului lingvistic să uzeze de acelaşi cod).

Într-un test psiho-lingvistic de structură sintactică fie fraza: „Ion şi vuma uvereşt un zmeu de rotie“. Se cere su­biectului să înlocuiască toate cuvintele „străine“ prin cuvinte cunoscute.

Ce rezultă? În anumite situaţii cuvintele fără sens pot căpăta semnificaţie printr-un fenomen de transfer.

Pot fi folosite în poezie cuvinte fără semnificaţie?

Cu siguranţă că da; mai mult, aceste cuvinte introduc în text o impresie de stranietate, iar poetul doreşte să comunice într-un mod mai pur, mai apropiat de origini, în vizibilă opoziţie cu limbajul uzual desemantizat, uscat, plictisitor, nul; un procedeu ironic mai voalat.

67. Spun: Cartea mea, şi mă gândesc că de fapt un poet scrie în viaţa sa o singură carte, tot aşa cum există un singur spirit, un singur timp, o singură viaţă, o singură înfăţişare tainică.

68. A scrie poezie este ca şi cum ai construi o arcă trainică şi populată cu fiinţe ale spiritului tău.

Fiecare mişcare de vâslă a trecerii ei fiind victoria unui alt şi nou sens.

69. Sunt momente când te gândeşti că trebuie inventat un alt sistem pentru a salva comunicarea, ceva mai precis, mai puţin ambiguu şi mai puţin imperfect decât cuvintele, ceva care să redea cât mai exact acţiunea vastă a psihismului.

70. Mecanismul a proliferat cu repeziciune şi o ferecătură teoretică îmi pare trebuincioasă pentru ambuscadele taxionomice.

Deci: poezia pârâcioasă este un mod poeticesc la îndemâna oricui are chef să proclame în faţa lui însuşi existenţa sa obscură ca existenţă sofisticată, unică, suferindă, chinuită, obligată, dezinfec­tată, salvată.

Gen lipicios la care fac coadă toţi acei ce „din of se întrupară“: fie că sunt prea tineri şi au probleme de identificare (părinţi, iubită, diverse rosturi sociale, viaţa în general şi în particular), fie că sunt tineri între 30 şi 50 de ani care încă nu şi-au rezolvat conflicte complicate între speranţă şi necesitate, fie că nu mai sunt de mult tineri dar, nostalgici, nu şi-au abandonat salvatoarele obiceiuri din primele tinereţi.

Poezia pârâcioasă mai puţin şcolită are un vocabular precis, dresat, imperturbabil, „of“-ul e uşor abstract, planează precum un pegas tăvălit în confetti prin cerul larg al istoriei.

Ea îşi alege ca staţionar permanent cine ştie ce seculi sau milenii sfârşite şi de acolo, din acele regiuni neelectrificate, îţi trimite feştile rousseauiste, se incită la praf şi pulbere, încât atunci când trece pe Strada Mare a propriului prezent lasă un damf de dojană, înţelepciune şi slavă, multă slavă.

Poezia pârâcioasă şcolită este super: rafinată, tehnicizată, mecanizată şi chimizată, deschisă la orice noutate, realistă; ceea ce e simplu îl complică, ceea ce e complicat îl bandajează; interesată de probleme largi din lumea lărgită, de amănunte care pot stimula esenţa, de gesturi care pot perturba vigilenţa; voit sau alteori invo­lun­tar imprudentă, amestecată într-un trafic neîntrerupt şi impo­si­bil de spionat de sunete, cuvinte, expresii de pe o limbă pe alta, de pe limba unui autor pe propria limbă hiper-sensibilă, în mod dis­cret, profesionist, liber-schimbist; poezie fotografică, bliţ în plină zi, în aşteptarea încordată sau lascivă de neobişnuit şi şocant; instabilă, extrem de vorbăreaţă (pe coli întregi, pe străzi întregi), adaptabilă la orice cuvânt din dicţionar, muzică în volum maxim într-un local în care tocmai se toarnă un film mut; o poezie ca un comunicat bulevardier, băncoasă, cu un motto suplu: „totul este poezie“.

O poezie, cum ar spune psihologul Maslow, „a trebuinţelor primare“ sau, dacă ne-am opri la mai cunoscutul Pavlov, o poezie a „primului sistem de semnalizare“, o poezie deci instinctuală şi per­ceptuală, un animal fără gândire.

Aleatorie, reactivă, neglijabilă, dar decorativă.

Exemplele le voi lăsa în seama criticii pârâcioase.