Călin Vlasie1. Perspectivele pe care le creează psihologia şi cibernetica pentru poezie ar putea spulbera multe dogme şi deschide căi noi de înţelegere a fenomenului poetic.
Evoluţia poeziei este deopotrivă dependentă atât de propria sa dinamică internă, cât şi de evoluţia psihismului uman (onto- şi filogenetic) şi de progresele tehnico-ştiinţifice.
2. De ce nu? Să scriu o Logică poetică sau mai exact Logică, psihologie, poezie. Mecanismul poeziei are la bază amplificarea logicului şi psihologicului.
3. A judeca poezia excesiv prin încadrare în „generaţii“ sau „promoţii“ e la fel de plictisitor ca şi încadrarea în genuri. Pentru poeţii în cauză e doar o slăbiciune generată de teama de a nu rezista valoric
Prin datare nu fac decât să opresc momentan destinul unor gânduri progresive.
4. Nu ştiu de la cine am luat obiceiul de a-mi data poeziile. Ştiu însă că permanent îmi vin în minte imagini şi gânduri din trecutul îndepărtat al fiinţei mele. Înseamnă că încă de pe atunci am început să-mi scriu poeziile.
5. Între receptarea unei poezii şi receptarea teoriei relativităţii, să zicem, nu există, dintr-un punct de vedere, nici o diferenţă.
Trebuie să fii pregătit, instruit special, ca să te poţi mişca liber între constantele unui cod informaţional.
Ideea că poezia poate fi înţeleasă de oricine cu un minim efort instructiv, sau fără nici un strop de instrucţie poetică, este la fel de rizibilă ca şi ideea că înainte de a alfabetiza pe cineva poţi să-l introduci direct în abstracta teorie a relativităţii. Şi de-ar fi doar o simplă alfabetizare!
Poezia nu este scrisă nici pentru masele largi, nici pentru elite intelectuale, ci pentru acele spirite care şi-au format cu o plăcută trudă un sistem cultural specializat.
Singura – poate – poezie care este receptată „în masă“ este poezia populară. Ea presupune un cod „natural“, un limbaj folosit în mod curent, dar şi experienţa unei afectivităţi comune.
În poezia cultă acest fenomen este cu totul restrâns, dar nu-i mai puţin adevărat că orice poet tinde către un „cod natural“ şi spre un limbaj popular; iar aceasta se produce nu pentru că poetul se exprimă neapărat într-un limbaj comun, ci pentru că limbajul comun tinde către un limbaj cult.
Aşa se explică de ce bunăoară limba lui Eminescu, cândva pur poetică, a devenit cu timpul atât de populară – găseşti în vorbirea cotidiană atâtea expresii eminesciene, la origine imagini poetice noi!
6. Gradul de simplitate (naturaleţe, firesc), ca expresie maximă a rafinamentului estetic, creşte direct proporţional cu creşterea complicării spiritului poetului.
Poeţii săraci în duh cultivă o expresie poetică complicată, nerafinată, grosolană.
7. Pentru cine sunt pregătite aceste monumentale ediţii, te întrebi răsfoind un tratat de fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos?
Această Memorie de 1080 de pagini îţi aminteşte: „în fapt, omul este singura specie la care timpul (s.m.) consacră dezvoltarea şi maturizarea funcţiilor nervoase, ceea ce a determinat pe unii autori să se întrebe dacă acest fenomen nu este cel care explică performanţele sale nemaiîntâlnite la alte specii.“
8. Deasupra ferestrei luna mimează singurătatea; bufonul de var – fireşte.
9. Nu mai ştiu nimic despre tine.
Trăieşti şi tu acolo undeva, iar eu îmi imaginez că trăieşti, că ai bucurii şi convulsii de om singur, ca şi mine.
Cine te-a putut urâţi luându-ţi vorbirea liberă, entuziastă, în stare, unica, să te ţină viu? unde-i înaltul gândului tău?
Poate-ai îmbătrânit acolo, iar simţurile infectate-s.
Eu, prietene, murisem şi am înviat, dar chiar în clipa în care am avut această revelaţie am observat că al meu corp începe să se scurgă.
O emanaţie s-a ridicat din creierul meu, vie şi infinită, iar viaţa mea toată s-a mutat în această emanaţie, descoperindu-se neconstrânsă şi liberă ca un ideal.
