Nicolae Roșianu
Care este însă legătura dintre metafora (formula) imposibilului și procesul demitizării, deritualizării folclorului? Ce este în fond metafora imposibilului și care sunt funcțiile ei? Fenomenul trebuie abordat mai înainte în plan sincronic (pentru a vedea în ce constă, care îi sunt caracteristicile) și numai după aceea în plan diacronic (în vederea identificării originii și apoi a evoluției, a transformărilor funcționale ulterioare).
Să apelăm la exemple.
Basmul fantastic („clasic”) își plasează acțiunea într-un timp neverosimil (imposibil): „când noaptea se făcea de dimineață”; sau într-un spațiu neverosimil (imposibil): „într-o pădure fără copaci”, „într-un sat fără case”, unde „curgeau râuri fără apă”.
Descântecul, prin formula magică, „ anihilează” răul (boala); i se limitează posibilitatea de acțiune în timp și spațiu; timp neverosimil (imposibil): „până mutu a vorbi, până surdu-a auzi, până orbu a vedea”; spațiu neverosimil (imposibil): „unde stă apa în ciur și meiul în pătul”.
Proverbul (zicătoarea) plasează o acțiune în timp neverosimil (imposibil): „când o înverzi tânjala”, „când or zbura bivolii”; sau în spațiu neverosimil (imposibil): „unde gâsca nu gâgâie”, „unde curgea apa-n deal (unde-o ia apa spre deal”) etc.
Cântecul liric „precizează” în același mod întoarcerea eroului (iubitului, fratelui etc.): „când o seca Dunărea”; „când o încolți firul de nisip sădit în grădină” etc.
Toate aceste formule (indiferent de genul folcloric în care au fost identificate), în ciuda varietății elementelor lexicale constitutive, exprimă una și aceeași idee: niciodată (nicicând), nicăieri (niciunde). Iar ideea este exprimată indirect, metaforic. Negarea se face printr-o afirmație care inversează o relație logică, reală: gravitația e anulată și râurile încep să curgă în direcție inversă (spre deal); pământul se oprește, pornind apoi într-o mișcare de rotație inversă (noaptea începe dimineață) etc.
Apare astfel un model (o schemă) care stă la baza unor afirmații absurde.
