Nicolae Roșianu 
Cântecul liric este categoria folclorică cea mai îndrăgită, cea mai populară; totodată, el este genul cel mai apropiat de actualitate, exprimând sentimentele intime cu toată bogăția și varietatea lor. Desigur că arsenalul poetic, în general, aparține tradiției, dar funcțiile sunt într-o permanentă schimbare.
Bogăția și varietatea tematică a cântecului liric definesc acest gen ca pe o adevărată „enciclopedie orală a poporului”. N.V. Gogol, copleșit de cântecul popular, scrie că aici se află istoria vie a poporului, o istorie plină de culoare, plină de adevăr, o istorie ce acoperă întreaga viață a poporului. În cântece se taie pinii pentru izbele Rusiei, în cântece trec din mână în mână cărămizile și se înalță orașe,; în cântece fetele își împletesc cosițele. Iar N. Iorga, referindu-se la poezia populară română, îi descoperă puterea de a exprima toate sentimentele, în toate gamele, mergând de la cea mai delicată înălțare ideală a sufletului omenesc până la sfârcul de bici al satirei. (N. Iorga, Istoria literaturii române, vol. I, București, 1925, p.65)
Complexitatea cântecului liric face dificilă orice încercare de clasificare, de sistematizare. Unii folcloriști ruși au adoptat criteriul tematic (cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.); alții acordă prioritate mediului în care apare și circulă un cântec (cântecul edecarilor. Cântecul recruților etc.); în sfârșit, a treia categorie de cercetători acordă melodiei favoarea de a fi unicul criteriu de clasificare.
Orice criteriu am alege, oricâte categorii, grupe, subgrupe etc. am distinge, toate au un element comun – simbolul. Iată, așadar, de ce în abordarea poeticii cântecului liric simbolul s-a bucurat de o atenție specială.
