Nicolae Roșianu 
Personajul central (eroul) în basmul fantastic este fiul cel mic, de regulă al treilea fiu. Bunătate, înțelepciune, curaj – iată calitățile sale (opuse celorlalți frați), pe care și le dezvăluie treptat. La începutul narațiunii, viitorul erou este prezentat, în general, fără trăsături eroice care săi justifice „ascensiunea”: nu numai că e fiul cel mai mic, cel mai slab și neajutorat, dar uneori este și un „prostănac” fără pereche, luat în râs de frații cei mai mari și chiar de părinți. Nemaivorbind și de cazul când viitorul erou abia urmează să vină pe lume, în acest caz intervenind nu numai zămislirea miraculoasă (prin îngurgitarea unui bob de piper sau prin alt mijloc „nenatural”!), dar și creșterea miraculoasă („într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n patruzecișinouă”). Creșterea miraculoasă nu este introdusă în basm doar de dragul senzaționalului, ea urmează o logică firească: acțiunea basmului se consumă într-un interval de timp foarte scurt; pruncul abia născut trebuie repede să ajungă în situația de a săvârși acte de vitejie, la sfârșit urmând să se însoare sau chiar să-și asume răspunderea cârmuirii unei jumătăți de împărăție, dacă nu chiar a întregii împărății, dată fiind senilitatea socrului-împărat!
În privința idealizării celui mai neajutorat personaj al basmului, în folcloristică motivația nu este căutată neapărat în plan poetic, cu toate că dramatismul înfruntării este imprimat mai ales de inegalitatea forțelor ce se confruntă; motivația ar fi, după unii folcloriști, de ordin social: idealizarea ființei celei mai „năpăstuite” exprimă o atitudine, o aspirație – basmul nu face decât să desființeze în imaginație anumite orânduieli (pe care le consideră nedrepte) și să le înlocuiască cu altele, conforme cu optica populară asupra binelui și răului.
De ce însă tocmai fiul cel mic prezintă, de regulă, toate acele trăsături care la începutul basmului îl fac inapt pentru orice faptă eroică și de ce tocmai el devine erou? Idealizarea fiului cel mic are o bază reală, pe care E. M. Meletinski o identifică în orânduirea patriarhală, când moartea tatălui făcea din fiul cel mare capul familiei, păstrător al tuturor bunurilor, cu drepturi nelimitate asupra celorlalți frați și, în general, asupra tuturor membrilor familiei. Această stare de lucruri îl transformă pe fiul cel mic în victimă: lipsit de orice drepturi, el devine un prigonit. Așa s-ar explica faptul că simpatiile se îndreaptă spre fiul cel mic, iar basmul îl transformă în erou. (va urma)
