Nicolae Roșianu 
Răspândirea procedeului (metafora imposibilului), universalitatea lui (îl întâlnim în folclorul celor mai diferite popoare) se datorează unui model oferit de tradiție. Odată însușit, modelul tradițional îi oferă purtătorului de folclor (creatorului popular) posibilități practic nelimitate pentru noi concretizări, rezultând o mare bogăție și varietate de formule. Formula în folclor, deci și formula (metafora) imposibilului este un loc comun cu un înalt grad de stereotipizare, de formalizare: ea este folosită în situații asemănătoare sau identice pentru exprimarea unei idei. Așadar, asemănarea sau identitatea unor situații determină întrebuințarea unor formule asemănătoare sau identice pentru exprimarea unei idei. Așadar, asemănarea sau identitatea unor situații determină întrebuințarea unor formule asemănătoare sau identice. Totodată, nu orice situație care se repetă este concretizată în formule – este vorba de situațiile cele mai importante, ele exprimând „idei esențiale”, iar formula (metafora) imposibilului exprimă tocmai o astfel de idee: „a fi” sau „a nu fi” în spațiu și timp. Spunem a fi sau a nu fi (cu toate că formula imposibilului se referă, din punctul nostru de vedere, numai la a nu fi), întrucât sensul real nu întotdeauna trebuie identificat cu cel atribuit de noi astăzi, ci în sensul care decurge din mentalitatea unei colectivități aflate pe o anumită treaptă de dezvoltare.
Să exemplificăm. Fantasticul din basmul primitiv era un element de credință, el nu constituia ceva neverosimil (imposibil); prin urmare, o formulă a imposibilului într-un astfel de „basm” nici nu poate fi considerată ca exprimând negarea veridicității faptelor descrise. Basmul, desprinzându-se de mit, odată cu transformarea sacrului în profan, deci pe o altă treaptă, într-un alt stadiu, când avem de-a face cu o altă mentalitate, va fi altfel interpretat; abia acum fantasticul începe să devină neverosimil (imposibil). „Când cerul era aproape de pământ”, „când animalele vorbeau”, „când Dumnezeu și Sf. Petru umblau pe pământ”, „când ursitoarele umblau prin lume” etc. constituie formule care exprimau, după părerea noastră, cel puțin inițial, o credință; în acest caz nu putea fi vorba de o negare a veridicității, deci, de o formulă a imposibilului. Nu același lucru însă îl putem afirma despre alte formule: „când ouăle se coceau în gheață”, „când se potcovea puricele”, „când puricii în cer zburau și pe sfinți îi chișcau” etc.; aici negarea veridicității este evidentă, ironia, parodia constituind un indiciu în acest sens. Ironia, parodia, prin urmare, sunt rezultatul detașării de mit, de ritual, de sacru, în ultimă instanță de credință; numai acum se poate vorbi de formula (metafora) imposibilului. Iată, în sfârșit, de ce am amintit la început procesul demitizării, deritualizării, desacralizării.
