Nicolae Roșianu
Paralelismul negativ, datorită frecvenței lui în recuzita procedeelor artistice la care apelează creatorul popular, tinde să ocupe un loc privilegiat în orice poetică folclorică.
Ce este de fapt paralelismul negativ? În cursul nostru de folclor literar rus, la capitolele consacrate eposului eroic şi liricii, am abordat succint acest procedeu poetic, insistând mai ales asupra specificităţii lui, în contextul celorlalte tipuri de paralelisme, şi, bineînţeles, asupra rolului procedeului respectiv în potenţarea artisticităţii mesajului purtătorului de folclor.
În folcloristica română (ca, de altfel, şi în folcloristica altor ţări), paralelismul negativ a fost oarecum ignorat. La noi însă, Monica Brătulescu îl repune în drepturi, oferindu-ne un studiu în care urmăreşte câteva tipuri de metaforă în folclor, în cadrul cărora paralelismul negativ îşi regăseşte locul. Mai mult decât atât. Autoarea, beneficiind şi de unele informaţii din folcloristica rusă (Jakobson, Bogatyrev), depăşeşte stadiul constatativ al inventarierii, oferindu-ne o excelentă analiză concretă, pe text, funcţiile paralelismului negativ în folclorul românesc fiind relevate în toată complexitatea lor.
Aşadar, ce este paralelismul negativ? O comparaţie, o comparaţie negativă însă, în care nu asemănarea dintre doi termeni stă la baza procedeului, ci deosebirea, termenul de comparat depăşind în intensitate termenul cu care se compară: nu e tunet ce se-aude, ci glasul voinicului, ne „zice” cântăreţul rus; la pământ nu-i falnicul stejar, e voinicul căzut în genunchi, el cere binecuvântarea părinţilor; nu e soare ce răsare, e bravul Ilia Muromeţ etc. Cântăreţul român (ca şi povestitorul) apelează şi el la strălucirea soarelui pentru a sublinia „mândreţea” eroului:
La podul cu zalele
Răsărit-a soarele
Da nu-i soare răsărit
Că-i bădiţa-mpodobit;
sau la foc (pară de foc), pentru a exprima intensitatea dorului:
După mine vine
O pară de foc;
Nu-i pară de foc,
Că-i dor de la fraţi
Şi de la surori.
Uneori românul este mai „şovăielnic”: nu prea e „dumirit”, nu ştie exact ce vede:
Pi sub cer şi pi sub steli
Treci-on pâlc di rânduneli;
Nu ştiu îi pâlc di rânduneli
Ori îi puicuţî di-a meli.
Şi exemplele pot fi continuate, de multe ori ele ne mai respectând schema integral, metafora fiind exprimată eliptic (vom reveni asupra schemei):
Nu ştiu, soarele răsare,
Ori mi-i bădiţa călare;
Nu ştiu, luna pe cer merge,
Ori puica la apă trece;
Nu ştiu, luna a-nnorat,
Ori puica s-a supărat.
Desigur, incertitudinea e mimată, confuzia este convențională. Constituind, în ultimă instanţă, un pretext literar; indiferent de motivaţia incertitudinii (confuzie vizuală, „buimăceală” la trezirea din somn, naivitate etc.), nimeni nu se îndoiește de funcţia pretextului (nici creatorul popular, nici… cercetătorul!). De fapt nu incertitudinea, nu îndoiala, nu exprimarea eliptică voalată sunt tipice folclorului românesc, ci negarea directă cuprinsă într-o schemă completă care include metafora, infirmarea ei şi, în sfârşit, dezlegarea metaforei.
Iată o variantă completă a unui paralelism citat mai sus; de data aceasta negarea este exprimată direct, incertitudinea fiind exclusă:
Pe deasupra casei mele
Sboară-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Vom reveni cu exemple din folclorul celor mai diverse popoare, cu observaţii privind varietatea tipurilor de paralelism negativ.
