Un rest

Dacă aș mai avea vreun rost, ar trebui să am idee, intuitiv,
din reflex – nu? Dar nu mai am… De fapt,
îmi sunt indiferent, marea cu sarea s-a pierdut în zări, am
mai rămas doar eu, un rest, care se depune
încet-încet la un cuptor de ars cărămidă. Eu, care conțin
aerul atâtor epoci revolute. În curând nu voi mai
fi nici măcar o amintire,
mi-am pierdut orice înțeles și interes față de mine.
E adevărat, nu însemn mare lucru. Îmi pare rău că mai duc
războaie în nume personal, nu merit să mi se mai dea
atenție: Bucureștiul a devenit un
loc de plecare… N-ar fi fost normal să primesc un
semn de la Dumnezeu până azi, să
aflu unde greșesc? Mi-am pierdut timpul cu nimicuri,
m-am împiedicat, am căzut – de ce naiba
m-am tot ridicat? Fiindcă așa mi s-a sugerat, să merg mai
departe? Deși eu știam că nu mai merită, că nu
sunt eu cel așteptat… Își

ridică ochii: „Facă-se voia ta! Precum în cer, așa
și pe pământ. Boabă nouă de strugure
în gură veche”, zice și înghite. E asemănat cu dobitoacele,
fără multă minte. Deși e singur, simte
că e complice la o discuție între patru ochi. Cine mai e cu
el? Fiindcă are impresia că a devenit părtaș
al unei taine adânci…