Liviu Ioan StoiciuLiviu Ioan Stoiciu
24.03.2022

Trece

Parcă toți trăiesc, numai el moare – îi arată cu degetul
la obraz celui din oglinda sticlei, oprit în
fața vitrinei cu antichități, rămâne în urmă vreo mărturie
că și el a trecut pe aici? De parcă ar avea
vreo importanță. Nimic nu mai contează, de ce nu-i intră
bine în cap? A pierdut pariul pus pe el însuși, alții
merită… Îi pare sincer rău că n-a putut
fi mai mult decât e, că a risipit atâta energie naturală
degeaba. Recunoaște, rolul lui s-a încheiat –
nu contează că nici azi nu știe ce
sarcină a avut de îndeplinit, de fapt. A ajuns pe
linia de sosire și s-a blocat: mai urmează ceva? A uitat.
Simte că n-a terminat… Îl

prind din spate, din când în când, amintirile negative și
e amenințat cu orbirea, ce n-ar da să
se destrăbăleze! Să iasă așa din starea de izolare în care
a intrat singur, să se recunoască în pielea
celor obligați să recurgă la tactica drumului ocolit și în
trepte și să iasă la drumul mare, să meargă
direct la țintă. Atâta timp cât
inima i-a luat-o înainte, de când a început să-și pună cu
adevărat întrebări – după ce s-a ascuns atâtea
veacuri în spatele unor măști,
care îi sunt familiare… Ce face acum?
Trece.

Trece mai departe nepăsător.