Sentimentalismul unui poet al abstracțiilor

Dacă m-ar întreba cineva cum este Nichita Stănescu ca poet și mi-ar cere să folosesc în răspunsul meu un singur cuvânt, i-aș răspunde: sentimental. Caracterizarea pare neverosimilă, făcută doar din dorința de a epata. O lume întreagă știe că el a inventat necuvintele, dezicându-se de poezia tradițională. Și atunci?!

Putem afla adevărul recitindu-l. Toate jocurile de abstracţii, toate aforismele, toate solemnităţile de epopee, în sfârşit, toate enunţurile aparent impersonale din poezia lui au un acompaniament sentimental. Acompania­mentul cunoaşte fluctuaţii de regim afectiv – de la deznădejde la bravadă şi de la refuz la implorare –, dar de stins nu se stinge niciodată.

În poezia modernă, acest curaj de a apela la coarda sensibilă a cititorilor este extrem de rar. Principala grijă a poeţilor constă, tocmai, în a evita orice duioşie, pentru a nu provoca zâmbete ironice. Ei au ajuns cu precauţia atât de departe, încât recurg adeseori la autoironie, în scop pre­ventiv. Au logica lor: cum să mai fie ironizat cineva care s-a ironizat el însuşi, primul?.

Toată poezia modernă poate fi considerată o expresie – desigur, în numeroase variante – a acestei timidităţi. Lucid în intros­pecţiile sale, cultivat, dar îndepărtat de viaţă, autorul de versuri de azi pierde simţul proporţiei şi crede că publicul este un monstru cu mii de guri, gata să izbucnească, toate, în hohote de râs dispreţuitoare. În realitate, însă, publicul nu s-a schimbat radical. Vrea, ca întotdeauna, să se emoţioneze, cu mijloace mai subtile decât altădată, dar cu aceeaşi intensitate a trăirii; şi este profund dezamăgit de faptul că scriitorul se transformă tot mai mult într-un personaj distant.

Nichita Stănescu cultivă, dimpotrivă, apropierea. Este celebru versul în care apare năzuinţa de a îmbrăţişa cu coastele. Asemenea declaraţii patetice ar suna fals făcute de alţi poeţi; dar lui Nichita Stănescu i se potrivesc, poate şi pentru că el nu pare niciodată preocupat să-l impresioneze pe cititor.

„Şi îl îmbrăţişă cu sine însăşi [mama pe fiu, n. n. ],/ cum îmbrăţişează inima sângele/ şi creierul ideile…” (Dreptul la timp)

Dorinţa de simplă apropiere, specifică sentimentalismului tradiţi­onal, capătă astfel o radicalitate în consonanţă cu sensibilitatea omului modern. Iubitul şi iubita se amestecă pur şi simplu, ca două substanţe într-o soluţie:

„Mă vor bea cândva, zeii/ Şi vor simţi în mine gustul tău…” (Sete)

Sentimentalismul lui Nichita Stănescu se manifestă, apoi, şi prin cunoscuta sa galanterie, printr-un stil ceremonios care, de la Petrarca şi Anacreon, părea pierdut pentru totdeauna. La un concurs de poezie galantă, la care ar fi convocaţi toţi trubadurii şi truverii, împreună cu menestrelii lor, Nichita Stănescu ar câştiga, fără îndoială, locul întâi, fie şi recitând un singur catren:

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…” (Poem)

În Cântec de dragoste găsim două dintre cele mai frumoase versuri din câte s-au scris în literatura română. Ele fixează în cuvinte un gest de o duioșie fără margini:

„…Mă voi preface orb şi am să vin/ cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul.”

Curiozitatea avidă a degetelor unui orb, care suplinesc vederea şi care mângâie contururile dintr-un interes vital sugerează mai bine decât orice altceva atenţia excepţională acordată de un bărbat iubitei lui. Totodată, comparaţia aleasă de poet aduce în poem, printr-o contaminare de sensuri, impresia că îndră­gostitul nu mai vede nimic în jur şi că se îndreptă spre femeie ca spre o salvare.

Din punctul meu de vedere, Premiul Nobel şi-a pierdut ceva din prestigiul său din cauză că n-a fost atribuit şi lui Nichita Stănescu.

*

Am arătat la un moment dat că poezia lui Nichita Stănescu are adepţi chiar şi printre cei care n-o înţeleg şi am presupus că explicaţia constă în aureola de personaj legendar dobândită de poet încă din timpul vieţii. Dar mai este ceva: poezia lui Nichita Stănescu este înţeleasă chiar şi de cei care n-o înţeleg datorită sentimentalismului ei. Dincolo de sensul propriu-zis al cuvintelor, există un ton, o metasemantică inteligibile oriunde, oricând şi de oricine, ca muzica:

„Poezia este ochiul care plânge./ Ea este umărul care plânge,/ochiul umărului care plânge./ Ea este mâna care plânge,/ ochiul mâinii care plânge./ Ea este talpa care plânge,/ ochiul călcâiului care plânge.” (Poezia)

Un cititor neiniţiat în poezia modernă nu va cădea niciodată de acord cu „ideile“ din acest fragment de poem şi va pune înainte de toate întrebarea: bine, dar umărul are ochi? El nu va accepta explicaţia că poetul, pentru a reprezenta universalitatea plânsului, enumeră elementele cărora le atribuie aptitudinea de a plânge (aşa cum un regizor de film, pentru a sugera unanimitatea reacţiei unei mulţimi, aduce succesiv în prim-plan fiecare figură). Dar chiar dacă va găsi absurdă povestea cu „ochiul umărului“, cititorul respectiv tot va simţi o undă de tristeţe, datorită repetării monotone a verbului „a plânge“, ca şi reluării parcă ritualice a tiparului sintactic. Ceva îl va face să-şi dea seama că poetul aude plânsul lumii şi-l captează în creaţia sa.