Să crească, nu să scadă

I-ar plăcea să se concentreze într-atât, încât privirea lui
insistentă să facă trandafirul japonez din
apartament să înflorească, de exemplu. Că n-a înflorit
niciodată, deși a crescut până la plafon. N-ar
trebui decât să-i transfere lui ideea de frumusețe, dar nu
e în stare. Multe i-ar plăcea. Nu
are decât puterea să fie supărat pe el însuși. E dezamăgit,
nu reușește să-și controleze propriile umori
și hachițe, care îl îngroapă de viu în fiecare zi. I se pierd
printre degete morții din familie, unii
recunoscuți în verdele luminos al pădurii, care-i apare în
fața ochilor. Alții, în tulbureala apei unui
râu fără nume. Nu rămâne nimic în urma lor, nu primește nici
măcar un sfat. Azi s-a trezit iar cu ei în prag,
i-a lăsat să intre: ce tot vor să-i spună și nu-i spun? Ieri
le-a deschis ușa să plece. Tare i-ar plăcea
să crească, nu să scadă, să

se reconstruiască în totalitate, să fie altul și să o ia de la
zero, dar memoria i se opune. Nu ajung
plimbările zilnice prin apartament și nici odihna
la o mănăstire, o dată la câteva
luni: sufletul are alte priorități și legi sau reguli, pe
care ziua le pierde în zare și noaptea le
adună la loc, în amănunt, ce
n-ar da sufletul să fie totul cum vrea el.

I-ar plăcea să i se tragă de sub picioare pământul, să
se rostogolească, uitând – de unde
a venit aici? De ce? Și unde trebuie să mai meargă,
împins de la spate? Fiindcă el ar vrea
să se oprească, de fapt – dar nu poate, a tot încercat.
Cineva îi tot dă târcoale, nu mai
scapă: De unde știe ce mai am eu de făcut? E
cititor în stele?