Reîmpăcat cu mine

Încep să mă tem tot mai mult de liniștea interioară, ea
vine întotdeauna la mine înaintea unui
uragan: nu știu ce să mai fac, presimt noi necazuri publice,
nu mă pot bucura cu adevărat de nimic. Bântuie
aprinderea. Turbarea. Ce tot caut eu pe aici? Voi fi atacat
mișelește: e primăvară, n-ar trebui să-mi ispășesc

păcatele? Doamne, ajută! Ce persoană
importantă or mai fi îngropând ăștia, cu fanfară? Ia te
uită… O duhoare a curților dosnice îmi întoarce
stomacul. Și frecatul alamei soldaților în armură, până la
luciu, îmi face piele de găină… De ce
nu sunt lăsat în pace?

Văd în ceață. Încă o sticlă de bere,
apoi. N-are nimeni nimic de împărțit cu mine, de fapt, nu?
De ce nu? Până când, în cele din
urmă, reîmpăcat cu mine, voi găsi ceea ce caut…