Praf

Tu ai praf? Își plimbă degetul prin praful lui, îl duce
la gură, dă din cap – îl recunoaște, scoate
banii. Pleacă. Se întoarce, mai cumpără o porție. Marfă! E
un praf din strămoși. Lasă-ne, nene, cu
teoria. Praful e de la măcinat… Oftează. Azi i-a trecut
iar prin cap zăpăcita aia care l-a nenorocit,
are încă putere, o iubește, l-a folosit, l-a lăsat fără vlagă,
îi vine să cadă de pe picioare de câte ori îi
reapare, ca idee – ia, însă, un pic din praful ăsta alb și
se calmează. Ieri,

habar nu are cum, că nu se mai conduce singur, a
ajuns la o mănăstire – cu gașca. S-a
trezit la un călugăr cu ochii albaștri, căruia-i cerea să-l
scape de nebunie, de iubire, de aia, de aia,
să-i scoată duhul, răul din el, nu mai știa ce, dar călugărul
l-a repezit: dom`le, eu nu stau de vorbă cu
tine pentru că ai cercel în ureche. Scurt! Era dreptul
său să-l refuze, nu? S-a supărat, s-a ascuns
și a mirosit iar din praful lui.
Auzea continuu un murmur de voci care seamănă cu cel al
unui oraș îndepărtat… Întors din drum,
s-a urcat într-un tramvai, ceva decolorat, și a coborât
la capăt.