Liviu Ioan Stoiciu Nu mă mai simt sigur pe nimic, totul a luat-o la vale
în mintea mea. Nicăieri parcă nu e mai
rău decât înlăuntrul meu. Mă plimb dintr-o cameră în alta.
Pe zi ce trece mă pierd cu firea, nu mai e
nimic de făcut, nu mă mai recunosc, sper să mă regăsesc
într-o altă carte: aici am ratat ocazia… Dau
din cap, resemnat. Taci, odată? Aici nu e capătul pământului.
Lasă-te în grija iubirii,
nu te mai teme, nu mai fi disperat, nu te mai
supăra, ce rost are? Stai pe mușuroiul nervilor tăi întinși
la maximum și privește în jur cu nepăsare. Fii
înțelept! Sau imaginează-ți că țopăi
pe o cărare printre păsări, nu e așa că e vesel? Fă o
nebunie, numai ieși din fundătura pe
care tu ți-ai construit-o încetul cu încetul, intră în
mintea altuia! Retrăiește! E
un timp de introspecție. Ai dreptate. Pot să spun
acum, la vârsta mea,
că totul e o mizerie și că nimic nu merită!
Nici „gândul părăsirii”…
