Liviu Ioan StoiciuÎmblânzită, îmbulzită, gata să calci în
farfuriile
întinse pe iarbă, de hram, ţipând la
mine că de ce le sunt eu azi antipatic
trecătorilor? Aşa îi
spusesem, că… Ţinuţi amândoi strâns de mână. Scopul,
tu, este de a ajunge la mijlocul
adunării, în centrul
atenţiei. Unde e format un careu,
impecabil: mâncaţi, să
fie pentru sufletul celor morţi… Îşi
potrivi pălăria pe cap, se demachie rapid, fără
oglindă: de ce te cerţi tu
cu toţi?
La un pas, biserica, majestuoasă: totul
e să nu ne pierdem curajul. Un milion de nebuni în
tine, iubito… Astăzi
pe aici nu se mai aude decât foşnetul
vântului prin ierburi şi bătaia ciocurilor câtorva berze
albe şi negre cocoţate
pe zidurile
labirintului în ruină… Să ne îndepărtăm.
Îndepărtaţi de mister: ieşiţi din
noi în exterior, recondiţionaţi, a
rămas în urmă clondirul şi
clovnul
cu purcelul lui dresat… Tu
îţi mai auzi clipocitul
vârstei? Îţi mai auzi… Am fost oare eu cu
tine, atunci? A fost altul… Noi, ei: stranii. Că
se scriu împreună cu degetul în praful
drumului… Ochii, nasul, gura. Micşoraţi în
zare: îmbrăţişaţi, sub
greutatea sorţii de mai dinainte, căzuţi unul
altuia robi. Laolaltă, unde e binele e
şi răul.
