Pauză de istorie

Miros de jilav, veșminte care lucesc și cărți cu
viziuni de la începutul secolului 20,
plus perna pentru îngenunchere, pătată de sânge, în chilia
monahului Ignatie. Și pisici în fața ușii, care
prind șopârle fără picioare pe
malul lacului – ele îi recunosc lui întâietatea… Mai sunt
cinci zile din acest an, am fost
încercat de mari supărări și de aceea am simțit mari plăceri
și bucurii, spune, venind aici: o fi bine, o fi rău,
mintea îmi schimbă mereu impresia despre mine, Dumnezeu
e în afară, azi, nu înlăuntru, mâine își va inversa
iar polaritatea… Nu? Firele de păr alb au sedimentat moartea
fiecărei zile, codificând totul – deși totul e trecător.

Sunt 400 de ani de așezământ aici,
pierduți între frig și cald, între lumânările aprinse lui
Virgil Mazilescu și lui Daniel Turcea, la
cimitirul Mănăstirii Cernica, și lumânările stinse din
invidie de ceilalți. Nu a mai rămas nimic,
li s-au șters numele și de pe crucile de piatră, contăm
numai cât suntem în viață? Îmi

tot apare în fața
ochilor imaginea circuitului care se dezactivează – dar
și imaginea asta este o
necunoscută, care rămâne. Necunoscută
lângă necunoscută, aceasta e o simetrie de grup. Totul e
socotit o pierdere de timp și de memorie,
nu și pentru cei uitați prin case pustii… Vă dați
seama ce ar însemna să declare fiecare înainte de plecare:
îți dăruiesc ție, necunoscută, toate lucrurile mele
intime, puținele îndrăzneli
și melancoliile?

Stai liniștit, n-ar însemna nimic: ar fi încă o festă
jucată de simțuri… Ar fi o simplă
pauză de istorie.