O suceală a minții

Pătruns de frig, privind tulburat de pe margine… Îi place
lumina călugărului din față, care bate toaca,
ar da orice să dea de gustul acestei
fericiri a lui. I se strânge inima, slavă cerului, i s-a pus
motorul interior iar în mișcare, nu mai tremură,
face fără să-și dea seama o suceală a
minții. Intră, stânjenit, între participanții la procesiune,
îi e rușine și nu înțelege ce caută acolo.
Acum se simte mai bine. S-a mai liniștit. De ce? E o bucurie
secretă, care îți vindecă supărarea și tristețea, aude
din spate. Aude și scrâșnetul
dinților. „Esențial este să atragem asupra noastră harul
Duhului Sfânt”… Nu, nu e aici locul lui. Iese
fugind din rând și nu se mai oprește decât pe o bancă liberă,
într-un scuar, își acoperă fața sub haină, are lacrimi
în gât, se îneacă. Foarte bine, abia așa
se răcorește, are sufletul prea plin… Orișice ar face, nu
ajunge nicăieri, de câte ori o ia la fugă, speră
că scapă. Are impresia că se eliberează așa de ceva viclean
din el, care se ține tare. Nu poate
scăpa însă de părerile de rău. Nici nu găsește
o mângâiere în asta. Că se jertfește pe altarul științelor
naturii. Ajuns la o vârstă, e convins că, în
fiecare zi, se strică.