O forță adversă

Despre tropăit. Că nu se mai aude nimic. Nu
se aud tropote, nu? O dată ce
nu mai fac nici un pas de bunăvoință spre mine însumi –
nu. Mă simt pierdut cu totul în zare,
îndepărtat fără speranță, nici nu mă mai văd, deși știu
că sunt aici. Tăcut și singur, îmi consum
în lipsă ultimele rezerve – fiindcă eu nu mai sunt cu mine,
las lucrurile să curgă de la sine, la
întâmplare, nici nu mai contează de ce am ajuns până
aici. De fapt, nu mai are importanță
nimic. Îmi ajunge câți ani am trăit. Cât m-am înjosit.
N-am fost în stare să mă bucur de nimic.
Nu mi-a mai rămas decât să mă vaiet, la ce-mi folosește?
Nici măcar nu-mi pot șterge brusc memoria,
să mă uit… Din

când în când aude voci și zgomote care-l
fac să-și ducă mâinile la urechi – dar e inutil. Cine sunt?
„N-a murit?” Toate vin din interiorul lui.
O forță adversă îl ține în
viață. Nu mai are nici o obligație, însă. Recunoaște
că orice floare care stă în preajma lui
se ofilește.