Numai singurătatea

Ce-a mai rămas din mine, vizibilă de la o poștă? Numai
singurătatea. Mi-am pierdut toate
abilitățile și închipuirile că am însemnat cândva
ceva în fața propriilor ochi.
Prăbușirea s-a produs pe dinlăuntru demult, lent, ce se vede
din afară nu mai contează. Nu mai sunt capabil nici
să ies la o plimbare, nu mai am chef, nici răbdare, nu mai am
stare, nu-mi mai găsesc nici un rost.
Nu-mi mai spun mie însumi nimic. Nu-mi mai găsesc un
însoțitor, care să mă dea cu capul de pereți, să
mă trezească la realitate. Ce
realitate? Nu mă mai interesează. De aici înainte nu poate
urma decât singurătatea. Tot singurătatea.
Sunt pregătit pentru o schimbare interioară? „Ajunge
să vrei lucrul ăsta!”

Încheie scrisoarea. Are inima frântă. Nu mai e
în stare de altceva, nu se vaietă,
recunoaște numai ce i se întâmplă. A fost o vreme când nu
recunoștea nici atât. Are semne că mai
mult decât e, nu poate fi – și atunci? De ce atâta zbatere
cotidiană? Ce mai caută pe aici? De ce nu e
mutat disciplinar? Acum
e decembrie, e îngheț, nu s-a intensificat legătura cu
lumea de dincolo, să aștepte
primăvara… Multe prostii îi mai trec prin cap, pus
în genunchi. Deznădejdea nu-l lasă
să se mai ridice cu adevărat. A ajuns la capăt?
Cu părere de rău, nu. Nu i-a mai rămas decât să se gândească
la lucrurile care se pierd, la frumusețea care
se ofilește. La

putreziciunea singurătății, care l-a învăluit.