Mi-a trecut viața

Sunt linii trasate pe apă de destin, în toate felurile, nici
nu mai știi dincotro bate vântul: dacă
ai putea să le citești!
Acum ai avut parte de o demonstrație… Ce mai contează, la
vârsta mea! Ridici din umeri. Privești
lung pe deasupra Mănăstirii Pasărea, azi ești liniștit, lași
loc informației dintâi să te străbată, chiar dacă
îngerul păzitor îți astupă
urechile: dar nu te poți concentra, veche poveste. O
lumină de origine necunoscută îți
stăruie înapoia ochilor. Ce n-ai da să te simți în fiecare zi
așa, împăcat cu tine însuți, câteva ore, chiar dacă
ești o victimă a tuturor lipsurilor…
Întinzi mâna pe deasupra lacului, apoi pe deasupra ierbii,
a pădurii, a bisericii, „faci pase”, simți o scurgere
și o căldură în palmă și în tot corpul.
Pe deasupra azilului mănăstirii simți o răceală, aici trebuie
să insiști, e un loc bolnav. Acolo e cimitirul…
Oftezi: cum mi-a mai trecut viața – și cu ce m-am ales?
Mâine, poimâine trec dincolo de aceste
aparențe, intru în pământ și nu mi-am atins scopul, că nu
se poate să nu fi avut un scop: la ce mi-am
folosit? Mi-ar fi plăcut să schimb radical ce-a mai rămas
neschimbat, important, să mă îmbunătățesc, dar
am observat că mă repet.

Valuri, valuri și nimic din ce e stabil, zi și noapte, nu
se oprește aici, unde sunt eu, la ordin,
să-mi încarce bateriile pe malul lacului. Numai moartea se
confundă dintotdeauna cu mine? Ce am, de la
o vreme? „Percep o nouă putere manifestându-se în jurul meu,
care mă ține încordat”… M-aș duce după fragii tăi,
Doamne – s-or fi copt pe aici?
Că se zvârcolește în mine gustul înfricoșătoarei
tale deznădejdi.