M-am trecut

Sunt scos pe margine, mă revărs încetul cu încetul, nu
știu cât am s-o mai duc, nici nu contează,
atât mi-a fost mie scris. M-am trecut – urât, la anii mei
alții au luat-o de la început. Eu am dărâmat
tot ce am construit și n-am pus nimic în loc, „nu mi-am scos
pârleala pe cât am investit”… Lasă, bă, nu te mai
plânge atât, că ești un nume
în sat, ce-ți mai trebuie? Tu n-ai avut decât acest noroc,
alții, mai deștepți decât tine, n-au avut nici atât.
Mai bem o sută? Nu. Nu merită.
Fac eu cinste, dă-te dracului de zgârcit! Nu mai merită nimic
dacă o iei așa, lumea asta e o târfă… Fii atent,
diseară aprind o lumânare de ceară amestecată cu tămâie, pe
care o pun la fereastră – dacă nici acum nu vine…
Cine să vină? Perechea? Aia a rătăcit
drumul, uit-o. Nu, să vină moartea. Cine? Acum a ajuns
moartea să te excite? Moartea, da, cu chipurile
ei suprapuse…

Suspină, ascuns, cu capul între brațe, cu ultima
rugăciune rămasă în gât.