Liviu Ioan StoiciuNici un sunet fundamental, doar nimicuri, degeaba mă
concentrez. Rămas în mijlocul drumului,
dezorientat, la atâta distanță de locul de unde am plecat,
de câți ani am – am uitat, trebuia
să ajung undeva anume, de fapt? Mi-ar fi plăcut să mă țin
până la capăt de mine însumi, dar m-am îndepărtat
într-atât, încât am pierdut legătura. Mă
consum în singurătate. Rar mai sunt atent la înfloriturile
din jur – ieri, 5 aprilie, de exemplu, la
Mănăstirea Pasărea mi-am încordat mușchii, mi-am scos
pieptul în față printre atâtea magnolii cu petale
uriașe, nemirositoare, pregătit sufletește
să trec pe sub masă, în biserică, fără să pot să îngenunchez,
accidentat, în Vinerea Mare, să-mi întâlnesc
moartea. Pentru a nu înnebuni. Că sunt egal cu zero. Totul e
zădărnicie. „Și suferință”, vine adaosul. I-am
aprins cinci lumânări lui Geo
Bogza, în cimitir, și i-am cerut iertare lui Dumnezeu că
nu-l mai aud decât vag… Pe zi ce trece
mă pierd. Nu mai am resurse. Poate așa e normal, lumea mea
și-a terminat rostul. Păcat că nu reușesc să
mă împac în secret cu acest
gând. Sunt o țintă bântuită de stafii, spovedită, ieșită din
valuri pe nisipul cald: orice speranță a unei
întoarceri din drum a fost
răpusă…
