Dau declarație

Încă puțin și scap hățurile — ce mai am eu de pierdut?
Ce-ar mai fi de ascultat, de gustat
și de mirosit, de iubit și de urât sau de înfrumusețat pe
lumea asta? Nu mai folosește la nimic
nicio învățătură. Că i-am înnebunit pe cei din jur. Curg
hainele pe mine, îmi mușc adânc încă o
dată limba, îmi pun lacăt la memorie, îmi înfund urechile
cu ceară, îmi umplu de sânge nasul… Oricum,
m-am petrecut, nimic nu mai
contează, nici ce cred, dacă iubesc sau urăsc. „Pleacă,
ne faci familia de râs”, mi se strigă:
„Ce mai aștepți, ne ameninți de atâta vreme, vrei să mori?
Mori și gata, atâta pagubă”… Simplu.
Rezultat al gânditului. Nici o cenzură psihică.
Dar dacă nu vine de la sine… E ușor de zis, cum să mor? Mă
uit la mine de departe — cum trag clopotele în
turn, invitat la propria mea pomană. Sunt tot numai tristețe.
Tristețe venită pe nepregătite…
Stau la o tarabă plină de șiraguri și mărgele aduse de peste
mări și țări și vând poeme, vând versuri,
îmi vând sufletul, strig și gesticulez, „Poezii! Vând poezii!”,
nu le cumpără
nimeni. Ce mi-a mai rămas decât să-mi iau câmpii?

Dau declarație: M-am dus iar la cârciumă,
am luat jumătate de litru de țuică și am venit îndărăt,
am ațipit… A ieșit cu bătaie.