Carmen Firan 
În fiecare dimineață soțul meu își pune o mască grea
Mănuși, ochelari și din ușă îmi dă un sărut virtual
Poate pleca la fel de bine pe Marte, sau în spital.
Îmi pun și eu voalul negru peste gură și nas
Îl îmbrățișez virtual, îi pun hainele într-o pungă
și le îngrop la rădăcina copacului sădit de noi doi
în anul șarpelui când merele aveau gust de primăvară și păcat
așa mascată arăt gata să sparg o bancă
ori ca o sinucigașă pregătită să sară
în aerul infectat de puful păpădiilor
mă furișez în schimb la supermarket să cumpăr
ce de fiecare dată am uitat
celularul zbârnâie continuu – diavol dansând într-un picior
trece ziua străvezie și goală ca o nălucă
soțul vine seara acasă mirosind a moarte proaspătă
și clor
femeile continuă să nască, câmpiile să înflorească
doar timpul sfidează, doar lumea s-a strâns într- o nucă.
