Canton după canton

Ce simt? Am pierdut șirul, canton după canton, e
respingător, canton peste canton, bălăriile crescute acoperă
halta CFR Adjudu Vechi până la cer, e o pată
uriașă, la ce mă uit eu, de fapt? La
aluatul sufletului – care a crescut, a crescut. Măi, de ce
râzi tu când te uiți în sus? Aluat al
sufletului locului și al celor plecați, amestecați, atârnați
în cuie, prinși în cercul amintirilor deșănțate
din copilărie, aluat frământat în
picioare de vizitatori ca noi… Fac poze în 20 mai
2006 cu tata, cu surioarele Mela și Ita –
aici a fost paradisul nostru, am pierdut tot, nici ruinele
lui nu mai sunt, s-au furat. Cu mătură de pelin
am măturat, aici, căile către rai… Sau mă
înșel? Stai o clipă, concentrează-te: Cantonul 248 este viu
înlăuntrul meu, e un organ intern în plus, are
apucături, îl recunosc întreg, mai
rău e că în fiecare zi
el se duce de râpă o dată cu mine. Sunt

un bou nesimțitor, toată viața n-am făcut decât să imit
zeii – „luând drumul ochilor”.