Bilet spre nicăieri

Puținul lui trăit, adunat într-o grămăjoară plutitoare, din
care ciugulesc lebede negre – pe lac,
în parcul Cișmigiu. Așa vede. Nu vede decât împotriviri.
Așa-și face simțită prezența.

Merge înainte pe alei, îl doare mijlocul, admiră florile,
le ia una câte una și le studiază de departe,
este pe aici atâta frumusețe care nu folosește nimănui la
nimic – sau poate se înșală, totul e să
înțelegi sensul în ceea ce este subtil… Important pentru
el e că așa se bagă singur în seamă,
încercând să gândească în profunzime. Simplă iluzie,
încet-încet i se scurge vlaga în pământ, nu
e decât pe post de paratrăsnet. Și cum nu are martori să
demonstreze că a trecut iar pe aici, venit
dintr-o altă conjunctură electromagnetică… Martori care
nu te lasă să duci la capăt o idee,
care te fură din ochi. Și nu te cred: ce ai mai văzut, ce ai
mai gândit – ai primit bilet spre nicăieri?
„Poate ți-au adus corbii de mâncare pe acolo, pe unde ai
fost”, ești luat peste picior. Și ridici
din umeri. Puținul tău trăit a
fost între timp, probabil, ciugulit în întregime de cele
două lebede negre… Ai

aceleași stări negative, deși încerci să le
ascunzi și bravezi, faci în continuare experimente pe tine,
pe fondul unui nou declin: unde vrei
să ajungi, de fapt? În străfundul agitat al minții. Ridici
iar din umeri, refuzi în general ideea că trebuie
să ajungi totuși undeva – unde să dai
socoteală. Deocamdată ai identificat nivelurile negative
inferioare…