Bântuit de ruină

Nu te întorci niciodată același: ajuns în pragul
istovirii, te scufunzi în tine însuți și
ieși la suprafață, te sperii. Tu ești? Bântuit de ruină: e
vorba într-adevăr de propria

mea ruină? Că
„vine, totuși, o vreme când te duci de te usuci” —
și atunci… Nu te întorci niciodată
același: pleci, te resorbi. E ceva între ispită și refuz. În
virtutea continuității, ce leagă toate
lucrurile. Te întorci

în pustiul interior: lâncezești, ești în dezechilibru,
revii cu o relatare de tipul: nu
mâncam decât pâine, nu beam decât apă în Grădina
lui Epicur și nu discutam cu mine însumi
decât despre fericire… Ce

mincinos — tu, cel ce te risipești în patru zări și nu te mai
readuni același, de îndată
ce ți se restabilește liniștea în suflet.