Liviu Ioan StoiciuMăcăie de dimineață, cățărat pe tabla casei
părintești: îl doare o măsea, nu
mai poate, e prea de tot, e în plin avânt, ar
da orice să scape. E în stare să se arunce în cap, să
uite că a prorocit asta ieri. Ceva îl ține
în loc. Știi,
dragă, ar trebui să treci să-l auzi pe nebun,
că e ceva nou în felul lui de a fi,
măcăie, atât e de supărat și neîmpăcat, în ceasurile
astea de prea deplină
libertate. Măcăne și le strigă de sus trecătorilor, opriți,
mirați: aruncați de pe voi pieile
crude de rață…
