Liviu Ioan Stoiciu Va trebui să mai trăiești o dată, îi spune și el scapă
îmbucătura: cui i-o fi foame? N-are la
cine să se gândească. E un gânditor de modă veche. Ea
s-a strecurat în singurătatea lui,
a citit: aici zac osemintele unui om bun
la suflet, milos și iubitor. Mai mult nici nu-i trebuie. Vine
dintr-un alt ciclu temporal, trimisă să facă
o cercetare asupra stării lui spirit. La
întoarcere va redacta un raport cât se poate de elogios…
Se jură. Așa da. Lui îi convine. Acționează în
acest scop cu atâta dibăcie,
încât apare în postura de binefăcătoare a celor nefericiți.
El? Negustor de perle, se pricepe la femei.
Plăcută născocire. Femeia asta, de față, are două minți. Ce
i s-o fi cășunat pe el? Chiar.
Își descheie cămașa cu altiță, îi vede
sânii, simte că începe să plutească: își dă jos catrința,
mai departe nu-i mai trebuie nimic,
se agață de ce apucă, să nu-l ia vântul, până unde vrei să
urci? Nu-și putea lua ochii de la acoperișul
aurit al unei biserici care strălucea în soare, nu se putea
desprinde de aceste luciri…
