Am lăsat scris ce

Stau suspendat în aerul stătut al Capitalei, nedus
la biserică, proscris, mușcat de noii
câini ai literaturii noastre,
sângerând – după ce mi-am pierdut uzul rațiunii și
am lăsat scris ce. Ce anume a făcut
posibilă apariția purecelui sfeclei, a ploșniței
cerealelor, a gărgărițelor la porumb și floarea soarelui,
a viermilor la măr și prun, precum și a
omizilor în poezia română… Stau, n-aș mai sta, bălăngănit,
în bătaia vântului, racordat la curentul
electromagnetic al unei vechi unități de măsură cenzurate,
într-o criză de disperare… Nu

te mai plânge atât! Stai, nene, suspendat, mult
și bine, dacă așa ți-e scris:
umflat cu aer stătut, balon publicitar, ancorat de pământ
cu pletele poeziei tale înecate, de care zici.
Plete ale poeziei agățate, mai exact, în jurul ramelor
bărcii ultimei generații de proscriși,
venite până aici dintr-o îndepărtată noapte de vară.