Ana Barton 
Iată că sunt aproape 13 ani de atunci. Oamenii ăştia erau prietenii prietenilor, în epoca prefeisbucărească, aia-n care oamenii considerau că-s prieteni numai dacă se cunoşteau de-adevăratelea. Vremuri revolute, ce să mai.
Aveam copil mic, iar francezii ăştia aveau şi ei trei fetiţe. Prietenii noştri comuni ne-au adus împreună de mai multe ori, aşa că-n scurt timp ne-am apropiat bine, bine. Şi, la un moment dat, doamna-mi spune: „Am o mulţime de haine de la cea mai mică, pe unele le-au purtat toate trei, nu-ţi mai spun că sunt câteva pe care le-am primit de la sora şi de la cumnata mea, purtate de fetele lor. Dar sunt într-o stare foarte bună. Sper să nu te simţi jignită de oferta mea, c-am văzut câţiva români serios ofensaţi de o astfel de propunere. Sincer, nu-nţeleg unde-i insulta, eu vreau să ţi le dau din toată inima. Sunt frumoase şi, cred, de folos.“
Sigur că le-am primit şi eu cu bucurie, i-am spus că nici eu nu găsesc sursa ofensei. După câteva luni, francezii mei, profesori în România, au primit un contract în Guyana şi-au plecat. Iar eu îmi aminteam des de ei, iar când Rada s-a făcut mai mare, am început să-i povestesc, arătându-i şi hăinuţele: „Asta-i de la fetiţa cea mare, asta de la mijlocie, iar asta de la mezină. Toate veneau şi se jucau la noi, cu tine, iar tu râdeai şi băteai din palme, că-ţi plăcea să vină ele-n vizită.“ Iar Rada-şi aminteşte acum de nişte oameni pe care nu i-a mai văzut de când avea un an. Poveste din ţesătură. Lână, in, bumbac. Nimic sintetic.
Dau şi primesc haine de când mă ştiu. Şi mă bucur de asta tot de-atunci. Nu ştiu cu ce-aş putea compara plăcerea că o rochie de-a mea stă cu mult mai frumos pe altcineva şi c-o poartă cu drag. Aşa fac şi eu cu ce primesc. Am o prietenă în nordul ţării care mi-a trimis prin curier nişte minunăţii. Am simţit toată dragostea din djellabalele şi eşarfele ei. Plus din cardiganul croşetat. Altă prietenă mi-a spus în detaliu ce-a pus deoparte pentru mine şi speră că-mi va plăcea. În răstimp, văd hainele mele cum îmbracă alte trupuri.
La moartea unui om foarte drag, bunicul fetiţei mele, soţia lui alegea hainele de dat. Am pus mâna pe şapca lui preferată, cu urechi „rabatabile“, şi i-am zis: „Te rog frumos, pe asta vreau s-o port eu.“ De-atunci, în fiecare toamnă şi primăvară, merg cu ea pe cap şi ne-amintim de el. De cum mâncam numai noi doi peşte, că restul familiei nu se-atingea, de cum ne uitam împreună la fotbal, de cum m-a muşcat ciobănescul lui carpatin, când soţul meu încerca să mă-mprietenească, prin hrănire din palmă, cu animalele, iar câinele de nouăzeci de kilograme a trecut doi colţi prin mâna mea, ca două capse printr-o coală, iar el, omul cu şapca mişto, tehnician veterinar, mi-a zis: „Te dezinfectez, îţi urmăresc rana, mâine mergem la urgenţă. Ai încredere, ştiu ce fac.“ Iar a doua zi de dimineaţă, fiindcă erau Floriile, mi-a pus în palma străpunsă un lanţ de argint, cu pandantiv filigranat: „Uite, ăsta e de la noi, de ziua ta.“ Dar eu am ştiut că e şi-o mângâiere pentru muşcătura câinelui lor.
Şi merg aşa pe stradă, cu şapca mea, şi-mi amintesc de botezul fetei mele, o zi de februarie-ngheţată. Când ne-am întors acasă, el a venit la mine şi la fiul lui şi ne-a zis, în timp ce „despachetam“ copilul: „Vrei să faci copil? Facă-l-ai! Da’ să ai cu ce să-l creşti.“ M-a durut atunci, a fost ca o palmă de neîncredere, dar am înţeles, în timp, că avea dreptate.
Acum, mi-am pus la blugi o curea textilă pe care a purtat-o tatăl meu când avea douăzeci de ani, aia pe care, când o vede, zice: „Îţi place aşa mult?“ Da, tată, şi nu-i doar asta. Când o port, sunt cu tine, cum sunt şi cu mama când îmbrac tot ce-mi cumpără ea. Pentru că tot port. Tot, tot. Poate fiindcă nu ştiu să mă dezleg de nimeni drag. Şi nici nu vreau să-nvăţ vreodată.
