Ana Barton 
Știu, sună a titlu de proză fantastică, dar nu e. Nici măcar proză nu e. E realitate. România este țara care-a fugit de-acasă. Pământul, nu, că n-are cum. Pământul este, iar asta ne dă nouă senzația că mai avem ceva. Și oameni încă mai sunt pe la noi, dar cei mai mulți fug de oameni, atunci când nu-i folosesc.
Și-acum, tu, cititorule, vei zice: „Eu, nu, eu, nu!“ Dar uită-te în jur, pe câți oameni te poți tu baza la nevoie, omule? Dar real, nu din vârful buzelor. Văd țara mea ca pe craterul făcut de lovitura unui meteorit. Agățați de marginile prăpastiei mai sunt câțiva oameni. Puțini, foarte puțini. Încearcă să supraviețuiască și să-i ajute și pe alții s-o facă. Pe cei cărora meteoritul i-a lăsat doar trupuri.
Oamenii fug din țară, iar noi facem referendumuri pentru redefiniri în Constituție. Pentru mine, asta arată jalea în care trăim. Ce mă îngrozește însă cu adevărat e că aceia care au mai rămas aici se luptă violent între ei. În timpul luptei ăsteia, încolonați, românii pleacă. Oriunde, numai să scape de-aici. Nu m-aș mira ca, la un moment dat, din cauza exodului masiv, să se-nchidă granițele. Nu, nu ale celor care îi primesc, ale noastre. Că nu vor mai avea cum altfel autoritățile să-i țină pe oameni în țară. Pare de neconceput în 2017, dar de neconceput sunt și motivele pentru care oamenii sunt forțați să plece. Și tot actuale sunt.
A început deja nebunia referendumului și se va-nteți, va ajunge la paroxism, cu cât se-apropie data referendumului. Deja oamenii se jignesc cumplit unii pe alții, se-mpart în „pupători de moaște“ și „nepupători de moaște“. În timpul ăsta, țara se golește, iar atenția oamenilor este astfel abătută de la problemele grave pe care le avem toți.
Eu sunt o „pupătoare de moaște“. Cred în Dumnezeu, sunt creștin-ortodoxă. Dintre multele cuvinte ale sfinților, pe acestea ale Sfântului Marcu Ascetul le iubesc cel mai mult: „Dumnezeul tău seamănă cu tine.“ Și-atunci: stau la masă cu creștinul, cu evreul, cu musulmanul, cu agnosticul, cu ateul și, s-a-ntâmplat, cu toți la un loc, stau la inimă cu fiecare, prietenii mei sunt heterosexuali și homosexuali – unii homosexuali sunt credincioși, unii heterosexuali nu sunt credincioși –, în rugăciunile mele sunt toți acești oameni și unii pe care nu-i cunosc, dar aflu despre ei că sunt bolnavi ori s-a abătut durere asupra lor, dau slavă lui Dumnezeu pentru toată lumina lumii, fie că ea se vădește în sfinții Lui, fie în marii artiști, cercetători, descoperitori, adică în toți cei îmbunătățitori și înfrumusețători ai lumii, din toate timpurile. Omul e fratele meu, de la om primesc ce vrea să-mi dea și-i dau ce-i pot eu da.
Războiul ăsta fals care ne va prinde pe toți, cel zis pentru familie, ne va frânge și mai tare și vom fi și mai ușor de manipulat și de condus. În timpul lui și după el, exact familia va avea cel mai mult de suferit: vor pleca părinții, vor rămâne aici copiii, singuri sau cu bunici ori unchi și mătuși, vor suferi toți, vom suferi toți. Și-o să ajungem o foarte mare rană. Educația e la pământ, sănătatea e la pământ, noi suntem atât de ușor de învrăjbit și de dezumanizat. Că vom redefini ori nu vom redefini noțiunea de familie din Constituție, drumul pe care mergem este cel al pierzaniei. Vom avea definiție, dar, atâta timp cât omul nu mai are păsare și dragoste de om, nu vom mai avea familie. Pentru că familie în afara iubirii nu există, în afara sângelui, da. Se face noapte în România, prieteni.
