Ana BartonÎntâi, ne-am dat seama c-am fost mințiți. Deci, furați. Minciuna este furt de încredere. După ea, întotdeauna, potopul. Iar pe domnul potop l-am trăit noi, și cu vârf, și-ndesat, că n-a fost potop de apă, ci de gunoi.
Spaima de autoritate am moștenit-o din comunism, iar cei care au devenit autorități după revoluție s-au folosit cum au știut ei mai bine de spaima asta a noastră. Am sperat, am votat, ne-am dezumflat. Asta a fost variabila noastră… invariabilă. Dezamăgirea. După ea ce să vină? Neputința, normal. Și după neputință? Marea deprimare națională.
Sigur că nu sunt diagnostician societal, dar ies și eu, cum ies și domniile voastre, pe stradă. Și merg întotdeauna uitându-mă la oameni. Nu prin ei, nu peste ei. La ei și, cât pot, în ei. Nu-mi spuneți că vedeți altceva decât văd eu: oameni triști sau foarte triști. A, copiii, adolescenții și foarte tinerii nu sunt triști? Ei, bine, aici e salvarea, doamnelor și domnilor. Ei sunt motivul pentru care vă scriu eu astăzi. Nu uit însă că mulți dintre ei sunt cumplit de triști și știm de ce: trăiesc în familii sărace și/sau abuzive, au părinții plecați în străinătate fiindcă aici mureau de foame etc. Nu voi enumera toate motivele, le știm cu toții.
Știu că, de ar exista o astfel de investigație care să ne cuprindă pe toți, noi, românii, am fi diagnosticați aproape in corpore cu o formă sau alta de depresie. Se vede cu ochiul liber o deprimare națională, bine că n-are cine să ne controleze, că ne-am deprima și mai tare. Sunt aproape 27 de ani de când le tot dăm dovezi de încredere celor care urmează să ne conducă, pentru a fi obligați înfiorător de repede după ce ei ajung la putere să le retragem. Iar acest du-te-vino ne-a epuizat. Da, ne-am pierdut încrederea în ei, dar, cel mai rău, ne-am pierdut-o și în noi. Nu știm de unde să-ncepem, nu avem instrumente de acțiune, zicem noi, nu ne ascultă nimeni, nu-i pasă nimănui de noi. Dezabuzarea asta a dus, evident, la inacțiune. Nu acceptăm situația fiindcă ne-ar mulțumi, ci pentru că suntem întru câtva paralizați. De furie, de durere, de absurd, de disperare.
Sănătatea și educația sunt șansele noastre de revenire pe ecartamentul normalității. Aici, cel mai probabil, suntem cu toții de acord. Dar, practic, cum facem? În ce privește școala, avem încă o teamă, da, aia moștenită. Dacă zic ceva, o să aibă copilul de suferit. Dacă îl lasă corijent, dacă îl umilesc, îl abuzează fiindcă au instrumente să-l abuzeze? Nu, mai bine, tac, accept și-om vedea ce-o ieși? Așa e, dar ce-o ieși bine n-o fi, că n-are cum. Văd de opt ani, la ședințele cu părinții, cum fiecare părinte vrea să-i fie bine în școală numai copilului său. Conceptul de comunitate nu există. Și nici ăla de responsabilitate a părintelui. Numai școala are obligații față de părinți și de copii, părinții și copiii nu au nicio obligație. Ei, nu e deloc așa. Un sistem sănătos este unul în care cu toții colaborăm. Desigur, el trebuie conceput sănătos, ceea ce nouă, momentan, ne cam lipsește. De-aia am sărit și-am strigat de bucurie săptămâna trecută, când am văzut ordinul ministrului educației, acel act normativ în care scrie clar că elevii își pot evalua anonim profesorii. Am simțit că se mișcă ceva, a fost, pentru mine, un fel de revoluție.
(Foto: Costică Acsinte)
