Ana Barton 
Povestește-mi despre tine când erai mică. Așa o rugam câteodată, seara, când se așeza lângă mine, își potrivea perna înălțată la spate, punea lampa pe lada studioului, lua andrelele și începea sau continua să îmbrace lumea cu ele. Asta, iarna. Vara, trăgeam scaunul de lângă ea când își bea cafeaua de după-amiază și-o iscodeam cu mare grijă. Am învățat repede cum arată chipul și mâinile ei când vrea să se întoarcă și să spună și cum arată când nu vrea. Bunică-mea povestea crud, neînflorit, ar fi putut fi reporter de război. Bunicu-meu era inversul ei, un suprarealist în formă pură. El ne-a-nvățat, fără să ne spună pe gură, ci numai din poveștile lui nebune și înnebunitoare, că noi creăm realitatea, că povestea e o formă de supraviețuire, că e greu, adesea imposibil, să cunoști profund persoanele, dar poți crea continuu personaje. Nici nu-mi dau seama dacă nu cumva învățătura asta a lui n-a fost, mai degrabă, o boală contagioasă. Bunică-mea, când îl auzea, ori râdea și-i zicea că nu e zdravăn, ori ne spunea să nu luăm de bun tot ce ne povestește el. Ea ne-a-nvățat să desfacem realitatea de ficțiune. El, nu. Pentru el, ficțiunea salva lumea, realitatea o-ngropa.
Eu oscilam între poveștile lor, ca orice copil care vede și cum stau lucrurile, dar și visează. Sau ca orice om. Diferența era că lui nu trebuia să-i cer poveste, el era o continuă și pletorică poveste, de ea trebuia să trag un pic, să văd când are stare de poveste, să-mi dau seama dacă am șansa să primesc sau nu. A fost foarte bună școala asta, m-a învățat să mă uit cu atenție la om. Ea, ca și el, ne-ar fi dat și sufletul, numai că ea dădea poveste numai atunci când era în stare s-o ducă. Asta n-am reușit încă să învăț de la ea, anume să nu calc pe mine, pe sufletul meu. Dar sper că mai am timp, sunt doar nouăsprezece ani de când ea a plecat, sper să mai am timp. Dacă nu, o să fie primul lucru pe care o să-l învăț când ne vom întâlni din nou.
„Noi am fost unsprezece copii, mamă. Eu cu Spiros eram cei mai mici. Tu nu l-ai apucat, a murit tânăr. Mamica și tatica veniseră din Grecia, vorbeau românește altfel decât toată lumea și de-aia ne țineau de venetici. Tatica a fost cizmar, era un bărbat frumos, cu părul alb, albise într-o noapte, de frică. Îi ieșise un câine mare înainte, mare cât un vițel. Mamica lucra (asta însemna că tricota și croșeta) și ne creștea pe noi. Tatica a murit de inimă când aveam nouă ani, mamica a murit de viață grea când aveam paișpe. Am rămas cu Leana (sora cea mare) și cu Mitică (soțul surorii), că ei abia se luaseră și stăteau în casă. Ăilalți plecaseră. Spirică s-a dus undeva la Dunăre, la Moldova Nouă, l-am mai văzut numai o dată după aia. Dar Leana cu Mitică au plecat la Mija, că și-a găsit el serviciu acolo, și-am rămas singură. Lucram și eu, mă-nvățase mamica de mică. Așa trăiam. La școală n-am mai putut să mă duc, doamna Aristița, doamna Lenuța Mihăilescu și domnu’ Aurel s-au supărat, da’ n-aveam, mamă, ce să fac. Era și război, eu eram singură, cum să trăiesc? Mai veneau frații mai mari, îmi mai aduceau câte ceva, da’ tot eu trebuia să mă cresc.
Mi se dusese vestea că lucrez frumos, aveam multe comenzi de la oamenii cu stare. Abia mai puteam să fac față. Munceam tot timpul, dormeam trei-patru ore pe noapte. Chiar dacă eram venetică, pentru că eram harnică, multe cucoane mă voiau de noră. Au început să mă ceară ele când aveam vreo cinșpe ani. Mă uitam la ele, mă uitam la băieții lor: nu erau bogați, dar nici săraci ca mine. Aveau ce le trebuia, cucoanele aveau măcar o servitoare. Băieții lor nu erau buni de nimic: care afemeiat, care bețiv, care jucător de noroc, niște neisprăviți. Mi-era greu singură, da’ nu m-am vândut la nimeni.
La șaptișpe ani, l-am cunoscut pe Florea. El era altfel, mamă. Avea caracter. Și ei erau venetici, mă-sa era a dracu’, n-am trăit bine cu ea, nu m-a vrut că eram săracă și orfană. El era cel mai mic din toți frații și rămăsese în casă cu ea. I-a zis că pleacă, dacă nu-l lasă să se-nsoare cu mine. Nici ei nu erau bogați, c-acu’ era după război și prăvălia mai mult nu mergea, oricât se chinuia ea, se ducea și pe jos la București după marfă, când nu prindea o căruță. Nu era rea, da’ așa erau soacrele pe-atunci: nicio fată nu e destul de bună pentru băiatul tău. Mai sunt și azi așa, să ai grijă când o fi să fie, să nu zici că, dacă nu stai cu ea în casă, ai scăpat. Ține minte de la mine: dacă părinții au ceva împotriva ta, împotriva aia v-ajunge pe voi oriunde ați fi, că e legătura aia dintre părinți și copii. Părinții te influențează și când nu ești de acord cu ei. Poate mai mult atunci. Dar eu am avut noroc cu Florea, c-a știut cum să se poarte și cu mine, și cu ea. Îmi pare bine că m-am măritat cu el, chiar dacă mă scoate din sărite câteodată. E un om bun, mamă, și, cel mai important, are caracter. Și mă face să râd, nu mă lasă niciodată supărată, el nu suferă supărare în jurul lui. Dar asta să cauți la bărbat: să aibă caracter!“
În septembrie 1998, am văzut-o pentru ultima oară. Avea 68 de ani și se stingea. M-am dus în camera ei și m-am așezat pe pat. Mi-a spus așa: „Mă duc, mamă, mă duc. Azi-noapte au fost la mine mamica și tatica. Uite, tatica stătea unde stai tu acu’. Mi-a zis: Maria, am făcut cafea, hai la tata, să bem amândoi. Mamica mă mângâia pe genunchi, unde mă doare pe mine. Zicea doar: Haide, mamă, haide, fata mea, acasă. Întâi, am crezut că visez. Pe urmă, am aprins veioza și ei erau tot acolo. Nu mai ziceau nimic, doar se uitau la mine a chemare. Mă crezi, mamă? Știu că tu mă crezi, n-am zis nimic nici mă-tii, nici lu’ tac-tu, să nu se sperie. Mă duc, mamă, și vreau să pleci. Nu vreau să fii aici când mă duc. Uite, ți-am lucrat bluza asta și nu vreau s-o-nchid. Poate vrei să porți mânecile și separat. Pe ele le-am lucrat ploiță, pieptul l-am făcut rozete. Dacă vrei să le porți pe-amândouă o dată, coși cu un ac mare, cu ureche largă. Ia și ghemul de macrame. Coși tot spatele, pui ața-ntr-una, până la subraț, unde se termină, spre față. O-mbraci pe urmă și vezi cum îți vine. Întărești un pic decolteul, dar nu prea mult, să nu se vadă. Când o să vrei să le porți separat, desfaci încet, c-o forfecuță cu vârf ascuțit, da?“
Apoi, i-am dat cu roșu de buze, așa-i zicea ea, cu creion pe sprâncene și i-am potrivit perna. „Zi-le să vie“, mi-a spus. M-am dus și i-am chemat pe bunicul meu și pe părinții mei. Florea și Maria împlineau cincizeci de ani de căsătorie. El a-ngenuncheat la patul ei, i-a sărutat amândouă mâinile și și-a pus capul în ele. Ei i-au dat lacrimile și, datorită lor, nu le-a mai văzut pe ale lui. După trei zile, pe 17 septembrie, Maria a plecat la mamica și la tatica, de care îi era atât de dor de când era atât de mică.
