O dragoste. O frumusețe.

„Ce frumos!“, m-am auzit spunând. Pur și simplu mi-a scăpat. În fața mea, o bătrână se plimba cu un câine. Spun așa fiindcă nu cred că oamenii plimbă animalele. Mai degrabă invers, dar asta e altă discuție. De fapt, cred că plimbarea omului cu animalul este una dintre prea puținele plimbări egale, carevasăzică parteneriale, de care oamenii au parte. Nu știu ce cred animalele, nu e corect să mă pronunț în numele lor.

Dar ce putea fi frumos la o bătrână șchioapă, un câine șchiop și-o dimineață înnorată? Bunătatea femeii. Era atât de frumoasă bunătatea asta că mi-a luat mințile și uite-așa m-am auzit strigând pe stradă. Mi-a fost și rușine, de ea mi-a fost, c-a ridicat ochii spre mine, mirată. Câinele s-a oprit și el. Am lăsat capul în jos întâi, apoi l-am ridicat și i-am privit pe fiecare în ochi. Erau frumoși, erau doi, fiecare cu fiecarele său, dar, în același timp, fiecare cu celălalt.

Când femeia s-a oprit, s-a sprijinit, firește, pe piciorul ei bun. Câinele, cu ale lui trei picioare bune, s-a făcut reazem piciorului ei bolnav. A ridicat capul și-a căutat privirea femeii. Ea i-a dat-o nu doar de bunăvoie, cu bucurie i-a dat-o, dacă nu chiar cu fericire. Bunătatea câinelui la un loc cu bunătatea omului. O dragoste și-o enclavă de frumusețe de care, ca să te poți bucura, trebuie să te-ndepărtezi un pic. Sacru și profan. Sacru, ei, profan, tu. Epifanie.

Foto: Ovidiu Moisin