Ana Barton Aşa. Cu metodele de învăţare. Sau de tortură, după caz. Abia intrasem în clasa a VIII-a. Într-o seară, mi-am făcut curaj şi le-am spus alor mei că am nevoie de pregătire suplimentară la matematică. Aveam media 9, dar nu eram de 9, ci mă apropiam de 8, însă, probabil, profesoara de matematică era mai îngăduitoare cu mine pentru că eram foarte bună la tot restul. Altfel nu-mi pot explica. Dar eu ştiam cum stau, de fapt, lucrurile. Examenul de sfârşit de an mă speria groaznic. Voiam să intru la singura clasă de filologie din judeţ. Se reînfiinţase după foarte mulţi ani, iar asta era un fel de mană cerească pentru mine.
Mama şi tata, spre marea mea surprindere, n-au zis că n-aş avea nevoie, ci că-mi vor căuta profesor. Tata mi-a găsit a doua zi. O doamnă care avea vârsta mea de acum, dar voia să i se spună „domnişoară“ pentru că nu fusese niciodată căsătorită. Era ingineră, fiica unui coleg de-al lui, şi mai pregătise copii pentru admiterea la liceu. Avea, aşadar, experienţă.
A treia zi m-am şi dus. Domnişoara m-a privit aspru, m-a aşezat la masă şi m-a testat. A fost foarte dezamăgită. Mi-a spus că e de muncă, „şanţuri săpate cu târnăcopu’“, aşa s-a exprimat, şi a-nceput să-mi predea. Vocea ei era un cuţit, deşi era minionă şi firavă, iar gesturi altfel decât metalice n-am văzut la ea.
Am plecat acasă ca un om beat. Efectiv pe două cărări. Eram lividă, ai mei au observat. Dar n-am recunoscut nimic. Le-am zis doar că sunt obosită. Mi se părea că ei fac un efort mare pentru mine, că trebuie să le fiu recunoscătoare, şi tocmai îmi spusese profesoara că nu sunt bună de nimic. Deci, vina era numai la mine şi nimeni în afara mea nu putea repara situaţia.
(Foto: Costică Acsinte)
Când m-am întors la domnişoara, pentru a doua şedinţă, a început jalea cea mare. Nu ştia să-mi spună altceva decât că nu sunt în stare, nu sunt atentă, nu fac suficient efort, nu am talent, nu sunt făcută pentru. Nu eram nici măcar brânză bună în burduf de câine, iar asta e cel mai rău lucru pentru un om, că-i ia orice speranţă.
Nu mă jignea „frontal“, însă o făcea viclean, iar efectul era devastator. Asocia jupuirea mea cu un surâs sardonic, cu un ton şuierat şi cu mişcări care exprimau o nesfârşită silă. O scârbă pe care, orice-aş fi făcut, n-aveam cum să i-o diminuez măcar. Plecam de la ea plângând, plângeam noaptea, îmi bătea inima ca la iepuri de câte ori mă gândeam la domnişoara, iar, dacă se-ntâmpla s-o visez, că viaţa nu e dreaptă, mă trezeam din somn cu frisoane. Domnişoara era zgripţuroaica vieţii mele.
Am făcut un efort dement, nici nu cred să fi făcut vreunul similar în toată viaţa mea. Poate când am născut, dar a durat o oră cu totul, aşa că nu putem compara. Cu domnişoara, chinul a durat 9 luni încheiate. Gestaţia unei nefericiri, de la zigotul neplăcerii la disperarea acută a durerii insuportabile.
Eram din ce în ce mai bună, chiar eram. Se vedea şi la şcoală asta. Profesoara mea de matematică, o doamnă mărunţică, filiformă şi cu nişte maniere foarte elegante, mă aprecia făţiş, nu mai simţeam acel plus de îngăduinţă. Şi, deşi era o tipă cam aţoasă, începusem s-o văd ca pe îngerul păzitor. Comparaţia cu domnişoara mi-a făcut lumea toată rai. Domnişoară care avea grijă – în ciuda evidentei mele evoluţii, talent n-a dat Dumnezeu sau natura, cum doriţi, aşa că nu poate fi pretins niciodată nimănui – să-mi explodeze orice tentativă de încredere în mine. Uneori, ştiam perfect, iar ea mă răsplătea şi mă-ncuraja aşa: „Mda. Măcar atât, măcar aici, dar mai e drum lung cu tine, fato, că n-ai pic de cap matematic.“
Am luat examenul, deşi a fost greu. Nu erau clase de filologie în fiecare judeţ, aşa că veneau copii şi din cele învecinate. A fost concurenţă mare, au fost locuri puţine, dar am reuşit. Sigur că româna a fost baza mea, dar la matematică am luat o notă onorabilă, opt şi un pic, pentru cineva lipsit de orice aplecare către matematică, om făcut, nu născut. Făcut pentru un singur examen.
Am uitat cam într-o lună, după examen, tot ce mă-nvăţase, vreme de-o sarcină de greaţă, la termen, domnişoara. Sunt aproape 30 de ani de-atunci, iar mie îmi bate şi acum inima tare, tare când îmi amintesc de ea. Şi mă cuprinde un fel de furie neagră, care se sparge tot în mine pentru că nu mă suport aşa, cu restul ăsta amar. Totuşi, trei momente au fost bune în acea perioadă. Primul, când m-am operat de apendicită. Am ratat două meditaţii. Am fost, pe patul spitalului, conştientă pentru prima dată în viaţă că sunt fericită. Celelalte au fost şedinţe amânate din cauza indisponibilităţii domnişoarei.
