Ana Barton 
Dora stătea pe scaun şi se gândea: foarfecă sau cuţit? Scosese din frigider o căpăţână de salată verde. Şi, fiindcă o aruncase pe peretele din spate al frigiderului, îngheţase chiar unde-i salata mai frumoasă, pe faţă. Parcă totuşi foarfeca ar fi fost în stare să sculpteze uniform tenul salatei. S-a apucat de tăiat din mijloc spre margini, cu totul nefiresc. Când a văzut ce gaură îi făcuse bietei salate chiar în mijlocul feţei, Dorei i s-a făcut ruşine de sine şi milă de salată. Şi-a-nceput să muşte din ea compulsiv, de la marginile alea ude şi ofilite. Când faci o tâmpenie, e bine, dacă poţi, s-o mănânci. Mai bun loc de ascuns e greu de găsit.
Dar, după ce-a terminat de mâncat toată greşeala, Dora a-nceput să aibă dureri abdominale. N-aveau cum să fie de la volumul salatei, era destul de mică şi nici prea bogată nu era, dar de la faptul că n-o spălase putea să fie. Însă dacă ar fi desfăcut-o frunză cu frunză, s-o spele, ar fi mâncat o risipire, nu o eroare. Prostia se-nghite-ntreagă, cu consecinţe cu tot.
Aşa făcuse Dora şi cu Tudor. Îl luase, că era frumos şi verde, chit că văzuse că marginile, pe ici, pe colo, nu erau tocmai în regulă. În ani, îl înghiţise şi pe Tudor, aşa cum era, fără foarfecă, fără cuţit, iar durerile nu-i mai dădeau pace nici noaptea. Se schimbase mult Dora. Se gândea la asta, în timp ce vizualiza caierul de salată din stomacul ei. Se urâţise parcă. Ochilor li se năclăise lumina, părul i se subţiase, colţurile buzelor se duseseră după legea gravitaţiei. Şi totul din cauza lui Tudor. Băiatul vesel, cult şi sensibil se transformase într-un monstru. Iar ea, într-o suferinţă continuă.
Acum, cu salata aia care nu voia cu niciun chip să i se-aşeze-n trup şi să se transforme în nutrient, aşa cum ar fi fost normal, Dora se gândi, fără să vrea, intens la Tudor, iar asta o enervă tare. Salata îi răspunse pe loc, din stomac, printr-o zdruncinătură, cu o uşoară glazură de greaţă. Dora, convinsă fiind că e un semn, că acolo e o legătură pe care ea nici n-o vede, nici n-o simte, se ridică de pe scaun şi se duse în dormitor. Se aşeză, strâmbându-se de durere, pe mochetă, pe-o parte, cu genunchii adunaţi în bărbie. Abia putea să respire, dar parcă nu mai durea aşa de rău.
Deci, Tudor, care se făcuse un bărbat îngrozitor, trebuia îndepărtat din viaţa ei, că uite în ce hal o adusese. N-o merita, efectiv n-o merita. O distrusese. O lamă dureroasă îi răspunse din abdomen, iar Dora îşi duse genunchii la frunte. „Bine că n-am copii cu el“, îşi zise. Simţi dintr-odată o eliberare în torace. Şi se autodescarceră până la unghiul la care, văzută de sus, arăta ca o femeie care şedea pe un scaun. Avu curajul să inspire mediu şi se bucură. „Dar dacă nenorocitul ăsta s-a făcut aşa pentru că nu i-a priit viaţa cu mine?“, merse Dora mai departe cu respirul. Durerea se amelioră brusc şi radical. Salata, în formă aproape iniţială, porni pe drumul de venire cu un iureş care-o făcu pe Dora să şi audă zgomotul de la poarta dinţilor ei. Dinţi care s-au deschis instant din cauza presiunii imense, iar salata a ajuns, cu un elan imposibil de bănuit şi printre spasme eliberatoare, pe tapetul argintiu-delicat al Dorei, în dreptul prizei.
Scurtcircuitul n-a speriat-o, însă a străfulgerat-o. Nici nu s-a ridicat, nici să cureţe, nici să se cureţe de verde. Doar s-a întins, s-a îndreptat complet, întorcându-se pe spate şi punându-şi şi mâinile coroană sub cap. O să cureţe ea mai târziu. Acum se bucura, uitându-se în tavan, c-a-nţeles în sfârşit că şi ea, şi Tudor se urâţeau şi se înrăiau din ce în ce mai tare numai pentru că se încăpăţânau să continue să trăiască unul cu altul. Fiecare îl inspira pe celălalt să scoată ce era mai înfricoşător din sine. Era un concurs strâns, destabilizator de strâns, iar până acum împărţiseră ex aequo toate premiile. Zâmbi pentru prima oară după multe luni, închise ochii, ieşi din cursă şi se gândi recunoscătoare, nu chiar fericită, cum o foarfecă, o salată şi-o compulsie te pot, la o adică, mântui de tine. De mulţumire, adormi.
